am revenit! cu o propunere…

în premieră intergalactiă, un geam session cu voi și mine!

adică cum?

voi vă uitați ce fac eu. eu, ce faceți voi. prin geamul monitoarelor, adică. mă prind să gătesc și să fac poze tuturor preparatelor dintr-un meniu raw-rawuț pe care îl croiesc special pentru masa de Paști și, apoi, să postez rețete si poze mii. voi n-aveți decît a da perdeaua monitorului la o parte. ca să luați cu două mîini virtuale, să pipăiți, să studiați, să analizați, să criticați. poate chiar să și lăudați, dacă vă lasă inima. și gura plină.

la schimb, mi-ar plăcea să vă faceți o poză lîngă cartea “Dulciuri de poveste” și să mi-o trimiteți pe olivia.moisescu@gmail.com, pînă joi noaptea, 10 aprilie 2014, ora 24.00. ca să pot și eu vineri să îmi lipesc nasul pudrat cu făină de caju de fereastra mailului si sa o aleg pe cea mai ingenioasă, haioasă, frumoasă, desteaptă sau căptușită cu mesaje ascunse (de bine, desigur). pe care – cross my heart – o premiez cu o carte faină de nutriție, luată de mine de pe amazon.com, și o masă, în doi/două, la un restaurant raw-vegan, din București.

hai, ziceam că geam-session-ul s-a deschis?

vă aștept!

O

Cînd ne-am instalat în fotoliile moi și încăpătoare din Grand Cinema Băneasa, jubilam deja. Citisem pe nerăsuflate sinopsisul animației “Free Birds” (distribuit de MediaPro Distribution) și acum făceam în minte traduceri pe înțelesul copiilor ale mesajului din film. Care-i despre viață și moarte și cum se așează ele în farfurie, cînd ai în mîna dreapta cuțitul și, în mîna stîngă, furculița. (Nu întîmplător, în dreapta, cuțitul și, în stînga, furculița. Niciodată întîmplător). Citeste mai mult »

(REDACȚIA JURNAL BIHOREAN, 1996) 

“Nu știi! N-ai vazut! N-ai ceas! N-ai chibrituri!. Nu fumezi! Și-ți vezi de drumul tău, da?”

De mii de ori am auzit asta de la tata. Pe toate tonurile. Cînd sfătos, cînd cicălitor. Cînd rugător, cînd amenințător. Mai ales în perioadele cînd circulau din gură-n gură povești de groază despre fete bătute și violate, direct în stradă. Prima întrebare era mereu “Agresorul a fost ungur?”, venită din convingerea că maghiarii sînt mai violenți, gata să comită fapte pasionale, ireparabile, odată stîrniți. Așa erau vremurile în ’80, așa mi le aduc aminte. Pline de idei preconcepute, ca acum. Încerc să nu mă culpabilizez, doar pentru că le-am trăit. Pînă la urmă, nu era misie ușoară să faci slalom printre prejudecăți într-un oraș ca Oradea, unde la mai puțin de 15  kilometri, dincolo de Borș, începea Occidentul. Orădeanul cu rude în Ungaria putea să treacă lesne ‘dincolo’ ca și cum ar transcende în alt plan, unul invizibil și intangibil pentru muritorul de rind, un fel de Shambala a ciocolatei si alunelor glazurate. Și asta doar cu pașaportul de mic trafic, precursorul exclusivisto-ceaușist al popularului post-decembrist “doar cu buletinul”. Și, de bună-seamă, cu o amănunțită dare de seamă la Securitate, ulterior.

Citeste mai mult »