Nu pot să pun degetul pe clipa în care am devenit conștientă de prezența exotică și frecventă a unui bărbat japonez, purtînd cojoc brodat și clop maramureșan, în casa noastră. Eram mica, de vreo doi. Am crescut avîndu-l musafir constant pe Kosei Miya – scriitor, jurnalist, fotograf, dar, mai presus de toate, un etnograf îndrăgostit lulea de Maramureș, devenit în ultimii aproape 50 de ani ambasador al României în lume, prin albumele de artă fotografică și cărțile scrise despre noi și tot ce avem noi mai valoros pe lume – identitatea națională.
Pînă în decembrie 89, Kosey Miya ne-a fost oaspete doar la masă, pentru că regimul comunist nu-ți dădea voie să găzduiești peste noapte în propria casă cetățeni străini, lege aberantă care l-a împins pe Kosei de multe ori, în miezul nopții, în cele mai sordide și umilitoare locuri de adăpost: hoteluri insalubre, șure, căpițe de fîn.
Pînă spre miezul nopții, sufrageria se umplea de glume și rîsete, de care și tata și Kosei erau mari amatori. Discuția (pînă să învețe tata japoneză) se purta mereu în engleză, iar tata ne încuraja să tragem cu urechea, să învățăm și noi. Obișnuiau să-și aducă aminte și să se amuze de prima lor întîlnire: Kosei, aflat totodată la întîia lui vizită în România, pe vreme cînd încă nici nu mă născusem, ațipise pe nesimțite în trenul de Budapesta, doar ca să constate la deșteptare că îi fusese furat rucsacul, cu haine, aparate foto și documente cu tot. S-a dat jos în prima gară, care s-a nimerit să fie cea din Oradea, și a căutat prin preajmă un vorbitor de limbă engleză, care sa-l ajute să iasă teafăr din ceea ce părea un scenariu “Lost in Translation” pe viu, anamorfozat. Tot ce a obținut a fost îndemnul unui trecător, mai mult prin semne, de a lua un taxi și a pleca urgent la Universitatea din Oradea, unde existau cele mai mari șanse să găsească unul. Acolo a dat de tata, lector universitar la vremea aia. Practic, acela a fost momentul zero al celei mai frumoase și paradoxale prietenii pe care mi-a fost dat să o văd, vreodată. Cea dintre un român și un japonez. Un lingvist și un cosmopolit. Un ateu și un buddhist. Un sedentar de bibliotecă și un neobosit globe-trotter. Un prizonier în propria țară și un om liber.
Am asistat în sufrageria părinților mei de-a lungul anilor la cele mai profunde discuții despre filosofie, literatură, politică, religie, pe care mă străduiam să le înțeleg cît puteam mai bine la vîrsta mea și despre care mi se interzicea, mai apoi, să povestesc a doua zi. Sau a treia zi. Sau oricînd, oriunde.
Economiile strînse cu grijă se scoteau din pușculiță, fără regrete, pentru astfel de evenimente speciale. Masa gemea la fiecare vizită de tot ce puteau ai mei găsi mai bun în piață (și găseau, în ultimii ani de dinainte de schimbarea regimului, cumplit de greu) sau în rezervele strategice ale prietenilor și vecinilor :”sarmalutze”, “piftiutza”, “carnatz prajit”, “pastramioara”, “muu-ulta branza”, “tzuiculitza”, “palinkutza”, “schnitzelutze cu cartofiori” și “supa cu taiatzei de casa” – după cum alinta Kosei, într-o română stîlcită, specilitățile ardelenești ale mamei. Și pe care invitatul nostru le aprecia ca nimeni altul: cu gemete de încîntare, aplauze copilărești și poze multe, cu încadraturi în gros plan, făcute cu un Nikon impresionant – tehnologie extraterestră, am suspectat mereu. Dădea, cred azi, un sens nou vorbei vechi “ești ceea ce mănînci”. Pentru că mînca numai românește, japonezul era (și a rămas și azi) român…
Cele mai frumoase poze, cu cele mai vii și intense culori ale mele din totdeauna, sînt pozele făcute de prietenul japonez al tatei, pe cînd aveam vreo trei-patru ani, în fața scoarței oltenești înflorate, pe care o agațase mama pe perete și la care se uita Kosei mereu cu jind. Inutil să spun că și scoarța și toată lada mea de zestre – cu ii brodate măiastru, fote cu fir de aur și marame de borangic de la bunica – este azi în Japonia, în biroul lui spațios de la mansarda casei, unde pe stîlpii de susținere mai atîrnă și azi, poate, o higheghe – pronunțat invariabil hi-ghie’-ghie, cu accent pe a doua silabă.
Nu pot să uit și nici să număr nopțile în care, copil fiind și apoi adolescentă fiind, am adormit în ritmul asurzitor al țipuriturilor și în jalea bocetelor maramureșene, în bucuria cîntecelor de clacă și a celor de petreceri de nuntă, ce urlau la volum maxim, de pe banda unui dublu-casetofon Sony, din biblioteca tatălui meu. Nopți la rînd, an după an, le-a ascultat iar și iar tata pe toate și apoi pe altele culese de Kosei din satele maramureșene, mereu altele, ca să poată să facă cea mai sensibilă adaptare și acurată traducere în limba engleză a unui material etnografic extrem de valoros. Scopul final? Un ceaslov de etnografie maramureșană, tradus finalmente din engleza lui tata în japoneza lui Kosei și tipărit la Tokyo. O muncă titanică, ce se mai desfășura după ’89 numai în liniștea deplină a nopții, cînd nu-i deranja nici o muscă. Zic după ’89 pentru că abia atunci Kosei a putut să rămînă peste noapte la noi, moment în care s-a stabilit și regula de aur ca, pe parcursul vizitelor japonezului, mama să doarmă cu noi, în ultima cameră, iar tata să se culce în bibliotecă, pe un fotoliu extensibil – chircit, dar extrem de fericit să-i cedeze lui Kosei cel mai bun loc de dormit al casei.
Nu cred că m-ar fi răscolit într-atît toate detaliile unor amintiri atît de vechi și dragi și nici nu m-aș fi gîndit vreodată să le scriu, dacă nu aș fi fost aseară, la Cărturești Verona, la lansarea ultimului album de fotografii din Maramureș al lui Kosei Miya, intitulat “Maramureș, centrul lumii/Maramureș, The Center of the World”, editat de Idea Design, Cluj. L-am revăzut cu mare emoție pe Kosei, după patru ani, și am avut deosebita onoare să vorbesc în fața ambasadorului Japoniei la București, E.S. Kisaburo Ishii, despre prietenia de 40 de ani a lui Kosei cu tatăl meu.
Fotofrafiile noului album nu sînt fotografii. Niciodată n-au fost. Sînt meditații. Sau, cum îi place lui Kosei să spună, “locul în care poți să tragi cu ochiul la vise”. Una dintre ele este cea a unei fete, care stă pe deal, păstorind o turmă. Ea ii spunea lui Kosei, cu vocea ei adorabilă, că dorește să devină un copac imens pe ale cărui crengi să se poată odihni multe păsărele. Și m-am văzut pe mine oglindită în această poză-parabolă, odihnindu-mă pe ramurile de hîrtie ale albumului din brațele mele, ca niște aripi. Și pe voi…
CREDIT FOTO:
- http://bistrita.citynews.ro/eveniment/miya-kosei-japonezul-indragostit-de-romania-217065
- http://ziarulfaclia.ro/miya-kosei-maramuresul-meu-my-maramures/
