De scris, am scris pe fuga. De mîncat, se mănînca pe îndelete. Poftă mare!

1. CORĂBIOARE CU PATE DE ROSII

(PATE: 1 cană de roșii uscate la soare și rehidratate, 1/2 cană curmale moi, 1/3 cană de suc de roșii de țară păstrate la congelator, 1 vîrf de piper de cayenne, sare după gust – se mixează ingredintele în blender; BLAT: 1 cană migdale măcinate, 1 cană alune de pădure măcinate, 1/2 cană pudră de seminte de in, 1/2 cană de borș (sau cît cuprinde), un pumn de busuioc uscat și mărunțit, sare după gust – trebuie să rezulte un aluat ușor de modelat, dar nu moale, cu care se tapetează 10-12 forme. Se deshidratează cîteva ore/peste noapte. Se ornează cu fire mici de pătrunjel și fistic)

2. BISCUITI CU GOACAMOLE

(BLAT: 2 căni nuci măcinate, 1/2 cană de borș/suc de roșii crud (eu am folosit suc crud de roșii pus în toamnă la congelator), 1/2 cană de făină de in, o mînă de busuioc mărunțită, sare – se amestecă totul bine în blender, se decupează formele de biscuiți sau orice alte forme și se deshidratează cîteva ore/peste noapte. GUACAMOLE: 3 nuci de avocado, 1 ceapa mare sau două mici, zeama unei jumătăți de lămîie, sare după gust. Se mixează cu mixerul vertical/în blender si se întinde pe biscuiți. Se ornează cu frunze mici de pătrunjel și fistic)

3. CHIFTELUȚTE DIN GERMENI DE GRÎU SI RIDICHI UMPLUTE

(CHIFTELUȚE: o cană germeni de grîu măcinați în blender (se găsesc si la Billa), 1 cană de nucă măcinată fin, 1 vîrf de cuțit de scorțișoară, 1 vîrf de cuțit de enibahar pulbere, un morcov ras pe răzătoarea mică, o legătură mică de pătrunjel tocat, sare, borș cît cuprinde. Se frămîntă bine. Trebuie să rezulte o pastă groasă, de consistența cărnii tocate, din care se modelează chifteluțele. La sfîrșit se tăvălesc în susan crud. RIDICHI UMPLUTE: doi păstîrnaci mari, făcuți cremă în blender, amestecați cu două linguri de ulei și 1 linguriță de tamari/shoyu. Cu pasta rezultată se umplu vreo 12-14 ridichi scobite cu vîrful cuțitului).

4. ALUNE SCUFUNDATE

(LAPTE VEGETAL: 3 căni de apă, 1 cană de migdale/nuci/alune/macadamia, 2 linguri de miere, un praf de vanilie. Se transforma nucile împreună cu 1 cană de apa și praful de vanilie într-o pastă fină în blender, apoi se diluează cu apa rămasă. Se strecoară totul printr-un săculeț de pînză deasă/organza, se îndulcește cu mierea și se așează laptele vegetal în cănițe sau pahare. Se îneacă în lapte doi-trei pumni de stafide și alune, niște macadamia tăiată felioare, se pudrează cu scorțișoară și, eventual, nucșoară. Merge de mic dejun, dar și de cină. Lupii mei adora Alunele scufundate).

5. PUPICI DULCI

(BLAT: jumătate de nucă de cocos, rasă proaspăt, o cană de macadamia măcinată fin, două linguri de miere de salcîm, 1 lingură de ulei de cocos, un pumn de zmeură decongelată. Se amestecă totul, se modelează cu o formă rotundă (un pahar cu gură mică) și se deshidratează cîteva ore/peste noapte. CREMA: 1 cană de caju rehidratat cîteva ore/peste noapte, 1 lingură mare de miere de rapiță, zeama unei jumătăți de lămîie, o lingură de ulei de cocos, esență de vanilie naturala sau semintele unui baton întreg de vanilie, coaja rasă de la 2 portocale bio. Toate ingredientele se fac cremă în blender, mai puțin coaja rasă, care se adaugă la final. Se tapetează roțile de blat roz cu crema de caju si se ornează cu o zmeură, acum doar decongelată. Deci, pupici dulci primiți?).

My name is Luca… 

Dragii mei, înțeleg că socializarea suplă, directă și caldă e o forma vie de inteligență emoțională. Eu sunt un tip dezghețat, șarmant, cu umor, iar comunicarea îmi intră mănușă.  Cuceresc fulgerător orice fetișcană; dă-mi doar două secunde să stabilesc contactul vizual… Dacă îi șoptesc galant, dulce și ambiguu “bună”, she’s simply mine … În fine, ce vreau să vă spun? Sunt multe suflete pe-aici, dornice să împărătășească informații despre cel mai drag subiect al meu: papa! Așa că, dacă tot nu e acasă gazda consacrată, m-am insinuat discret, sperînd la un schimb convenabil de informații…

… nu, nu te uita ciudat că am două-trei firmituri de mîncare în barbă…  sunt parte din șarmul meu natural. Te uiți la petele de cătină de pe fața de masă? Eu le-am făcut. Ma rog, impropriu spus pete… E vorba, mai degrabă, de o forma artistică de exprimare a eului și de sublimare a pulsiunilor vitale, după cum teoretizează Freud, un tip pe care îmi face plăcere să-l studiez la vremea siestei… Sau o reinterpretare a esteticii urîtului, născută din admirația necondiționată ce-o nutresc pentru Arghezi… Versurile despre bube, mucegaiuri și noroi îmi stau drept motto la capul patului. Ca să-l parafrazez pe Lovinescu, estetica grafică scoasă din detritusuri culinare … is my major…

Și pentru că pisica nu-i acasă, mai dă-mi voie să joc puțin pe masă… mai exact să desfășor un foarte mic debate pe tema arhetipurilor universale, pe care a mizat în mod calculat, fie vorba între noi, și autoarea blogului, atunci cînd a gîndit conceptul de Scufita Rawsie. Dacă Jung are dreptate, iar noțiunea de arhetip derivă din observaţia că miturile şi poveştile literaturii universale conţin teme bine definite, ubicue şi perene, iar aceleaşi teme se întîlnesc în fanteziile, visele, ideile şi iluziile indivizilor, ți-e limpede de ce a ales mama tocmai Scufita Rosie ca logo grafic si concept al blogului ei (sau logoul a ales-o pe ea, you never know…). E supraviețuitoarea unei aventuri inițiatice după toate rigorile și ritualurile clasice. A murit și a înviat, ca Scufița Roșie, omorîtă aproape în măruntaiele întunericului și  ignoranței și salvată, finalmente, de lumina cunoașterii … În rolul vînătorului salvator, e crudivorismul… Iar cititorii basmului, pe cale să devină clasic, sunteți voi. Și cu mine…

Dacă mama e Scufitza Rawshie, atunci eu sunt Lupul cel Raw. Un lup dezbărat de pulsiunile tanatice, intrînd de bună-voie într-o lume paradisiacă, unde conviețuiește pașnic și în armonie cu orice mioară, atîta vreme cît pofta răvășitoare și pe alocuri compulsivă pentru preparate raw-vegan gourmet îi e pe deplin satisfăcută… Asta e! Sunt un gurmand, căruia îi place mîncarea fină. Pasiunea mea pentru dulciuri e motorul care o face pe Scufiță creativă. Daca v-au plăcut Crema de orez Harap Alb, cozonacul cu mac si Crema de zahăr ars, să știți – fără falsă modestie – eu sunt muza! Și întîiul degustător!

Cum mama nu mai dă pe aici de ceva vreme – din pricini diverse, obiective fără îndoială - mi-am zis că e păcat să nu intru eu pe blog, să vă fac poftă cu niște azime cu susan negru aburinde, întovărășite cu o tocăniță de ciuperci hrană-vie, ce m-a uns pe suflet zilele astea. O minunăție!

Dar să le luăm pe rînd:

Azimele sau focaccia cu susan sunt născute dintr-un șantaj emoțional la care am suspus-o pe Scufiță, după ce am pus determinat mîna pe niște pîinici bio integrale, dintr-un magazin naturist din București și apoi am fixat-o insinuant cu privirea. Ea s-a uitat lung pe lista cu ingrediente, a evaluat textura prea moale și dubios de pufoasă a produsului ce se pretindea integral și a conchis fără rezerve ca e un falș. Eu ceream mut, iar ea refuza tăcînd. Apoi, brusc maleabilă, a găsit soluția de compromis: “las’ că face mama ceva mai bun”. A pus mîna pe-o pungă de grîu spelta integral, a vîrît-o în coșul cu merinde și a adus-o acasă. A pus jumătate de kilogram de grîu spelta în blender și în 30 de secunde l-a transformat în cea mai proaspătă și integrală făină. A amestecat-o cu un pahar de apă (250 de mililitri), 2 linguri de ulei de măsline presat la rece, ca să dea aluatului elasticitate (deși acum lucrează la varianta fără ulei, pe care o consideră mai safe), un sfert de cană de semințe de susan și un praf de sare.

Bine frămîntate în cuptorul de pîine, ingredientele s-au transformat într-o cocă molicică, în care mi-a făcut plăcere să-mi înfig degețelele, pentru a le amprenta cu niscaiva energie creatoare. Decupate apoi cu o formă rotundă, azimele s-au copt molcom în cuptor la 150 de grade, vreme de 15-20 minute, învăluind toată casa cu un miros răvășitor. Scufiței nu-i place ideea  ca lupul să mănînce pîine, din cauza glutenului indigest, desigur. Dar ajunsă la o oarecare maturitate emoțională, a învățat să se controleze și să nu-mi refuze din capul locului mici plăceri, refuz pe care l-aș digera chiar mai prost. Așa că am căzut la pace: eu nu mîrîi pofticios în fața raionului de panificație, iar ea nu se face că plouă cînd îi sugerez să mai facem (rar, ce-i drept) niște azime cu susan… Mai mult chiar, înțeleg și agreez necesitatea, impusă de o digestie ușoară, de a păpa lîngă azime și ceva crud, negreșit.

 O tocăniță de ciuperci, de pildă. De senzație! Ciupercuțele, mici, tari, bine spălate, curățate și tăiate în patru  se fezandează preț de 30 de minute cu un amestec de ulei de măsline extravirgin și miso/shoyu (pasta, respectiv sos de soia fermentat), doar pentru a fi pregătite apoi sufletește pentru marea transmutare.

Amu cică era odată o vrăjitoare slută, da’ slută rău. Negritură, acritură, cu nas de hîrcă, ce iscodește trebile creștinilor și se scobește de dușmănie din te miri ce. Și avea Baba Cloanța pe fi’su, aidoma ei. Hîd, scundac și alta nu. Așa pizmuitor de tare era pocitania pămîntului pe frumusețea unui flăcău din sat, de nu gîndea decît cum să-i ție băiatului calea și să-i facă zile fripte. Pintrijel, c’așa’l chema, era o mîndrețe de flăcău , cu păr bălai și sufletul curat, de’ l iubea tăt satul.

Amu Pintrijel avea un har nemaivăzut, că de atingea cu mîinile pe cel înțepat de albine, pe loc i s-alina chinu’, de zici că nici nu pățise nimica. I se duse vestea și lumea lăuda mereu daru’ de la Dumnezeu de’ l primise voinicul. De ce’ l lăuda mai mult, de aia se înciuda mai tare fecioru’ babii.

Cînd fură ș’ unul ș’ altul la vremea tinereții, cînd sulfetul se deschide iubirii și frumuseții, pizma slutului se înteți. Pasămite nu pe fecioru’ babii îl chemau codanele la horă, ci pe Pintrijel cel frumos, dupe care tăte suspinau de mama focului.

Hîrca de babă, cînd vazu unele c’astea, gîndi cum să păciuiască sufletul ciudos al  lu’ fi’su. Stete o zi, stete două ferecată în odăile de vrăji negre, unde ardea un cazan pîntecos și împuțit. Dete-n fiert buruieni, trei șopîrle ș’ o aripă de albină, ș’ apoi ieși în bătătură ș’ aruncă fiertura în calea feciorului. Dacă’ și slobozi limba, mi ți’ l blăstămă pe voinicel așe:

- Voinice, voinice, de fecioară curată să n-ai parte-n viață, ci de’ i atinge trup de codană, pe loc în țărnă sa te’ ntorni.

Grea pacoste se abătu pe capul cel frumos al lui Pintrijel. Din feciorul vesel și hlizit de mai ieri, amu’ era rămas într-o tristețe adîncă, ce-l chinuia mai cumplit decît moartea. Nu se mai ducea la hore, căci nu suferea s’ o vază pe fata prisăcarului, rumenă și mîndră ca un boboc de trandafir, de-i rîdea și stelele de frumoasa, fără să o poată și el hori cu foc.

Într-o zi, iaca, fata prisăcarului culegea flori din prisaca tătîne-su și un vițăl răzlățît răstornă niște știubeie și tulbură pacea albinelor, care au prins a zbura bezmetice. Dară în zăpăceala iscată, iaca se năpustiră ș’asupra fetii prisăcarului ș’o'nțepară ș’o'nțepară, de-o aduseră într-un hal fără de hal.

Dacă auzi una c’ asta Pintrijel, se duse degrabă la prisaca cu pricina și-și puse mîinile meștere pe trupul codanei și-i alină chinul, păsîndu-i deloc de solomoneala spurcăciunii de babă. Dară unde avea așe un suflet bun, Pintrijel nu se nimici. Ci se prefacu într-o iarbă verde și gingașă cu gust sărat, ca lăcrimele mari ale fetii prisăcarului, ce-l jelea nemîngîiată.

Apăi d’ atunci pintrijelul e iarbă de leac, pentru înțepături de albine. Dară numai atît? Îi bun și pentru vătămări mai grele, cum sunt belelele de bojoci, dulceață’ n sînge peste poate, petre la rinichi și bilă, supărări în suflet ori supărări la stomac, beteșuguri de codană și chinurile ce le suferă muierile lună de lună. Reuma, bubele de pele, duroarea sînilor și sfrijeala, duse’ s toate de  te înfrupți din pintrijel.

Cînd află tăte astea fata prisăcarului, își șterse lăcrămile mari de pe obraji și strînse degraba în poală un mănunchi gros de pintrijel din grădină. Apoi mai soborî următoarea

ESENȚĂ

2 pătlăgele mari ori trei mai mici

jumate de ulcică de sămînțe de cînepă

3 castraveciori nici prea mari ori nici prea mici

5 frunze  verzișoare de izmă bună

o cepșoară dolofană

3 linguri de oloi de măsline tescuit molcom

zama de la o lamîie

Și purcese la următoarea

ALCHIMIE

Cicăli pe tăte mărunțiș – cum cicăle muierea omu’ ei – p’ un fund de lemn și le îmbălsămă cu oloiul și zama de lămîie.

Cine avu urechi s-audă, auzi de la codana pricepută în ierburi de leac, că iarba ista e lucrare magică. Că’ nlesnește puntea nevăzută dintre  ăi morți și ăi vii și te scapă de frica de tarîmul ăilalt, cu balaurii săi grozavi.

Atîta putirință are pintrijelul în el, mai multă decît orișice iarbă de pe fața pămîntului. Are calciu și fer, cît să-ți crească puiul cît bradul, să-i facă oscioarele mari și zdravene și să mi ți-l ție putincios în alde jocuri și cu drag de carte. Mai are planta noastă mai multe proteine decît ou’. Da’ credeți c’ a gătat fata prisăcarului cu lauda? Nu, nenișorule. Vă spune codana cum are iarba ei mai multă vitamina C, de patru ori mai multă!, decit portocalele și B12 pentru înzdrăvenire trupeascpă. Văleu, cine-l mănîncă, spaima zmeilor pricinoși are să fie!

 

Sucul proaspăt, uns pe față, curăță obrazul și te scapă de pistrui. Mult s-a înfruptat fata prisăcaruli din pintrijel, dară și mai mult s-a dat cu zamă de pintrijel pe tătă fața, d’ a rămas fragedă și luminoasă, ca soarele de pe cer. Ș’o mai fi ș’azi, de n’o fi murit d’adînci bătrîneți.

Iară eu, încălecai p’o șa

Și vă spusei povestea așa,

Ș’ ncălecai p’o căpșună,

Dară nu v-am spus nici o minciună.