(Vila cu numărul 13)
Și iată-mă, luîndu-mă de mîini cu Ana și țopăind cu mare detentă în sus și-n jos, ca două mingi de baschet, bubuind de extaz, în camera dublă a vilei cu numărul 13, din Tao Garden. E imaginea victoriei asupra forțelor nefaste. Un 13 umilit, pus cu botul pe labe. De altfel, nimic n-ar fi putut să spulbere o sumă de sincronicități fericite, care se înlănțuiseră ca mărgăritarele pe ață, de cu trei luni înainte, pe cînd mă aflam în cabina de machiaj din PROTV!
-Da’, de ce nu mergi, dragă, în Thailanda, dacă vrei așa tare? m-a înjunghiat cu vorba Tanța, coafeza cea mai veche din PRO.
Pălăvrăgeam cu una dintre fetele de la machiaj despre Tao, despre Mantak, ale cărui carți mi le cumpărasem în număr mare. Și așa, din una-n alta, a venit vorba și de Tao Garden, despre care ea știa de la cursurile de Tao, iar eu citisem destul pe net cît să tînjesc îndelung, fără speranțe.
- … n-aș putea să plec… hmm… am doi copii mici…
Bălmăjeam cuvinte, cum fac cînd trebuie să mă explic sau să vorbesc ce cred și ce simt unor cunoscuți, cu care mă văd prea rar.
- Dragă, da’ crezi că dacă stai toată ziua cu copiii o sa-ți ridice cineva statuie?
Nu, nu credeam. Nu pentru asta o făceam. Și nu de aia renunțasem să-mi fac vise legate de edenul din Tao Garden.
Și totuși, undeva, la nivel subtil, ceva, ca o pînză invizibilă, a început să se teasă din vorbele Tanței, căci altfel nu-mi explic de ce, ajunsă acasă, am intrat pe net, tîrcolind ca prădătorul site-ul Tao Garden.
A doua zi dimineață, la 7.00, eram pentru prima oară la un curs de Tao, aproape, în cartier.
În a treia zi, am aflat de grupul de români ce urma sa meargă în Thailanda, în Tao Garden, vreme de trei săptămîni.
În a patra zi, unul dintre cursanți a renunțat la biletul de avion București-Chiang Mai, din cauza unei bunici bolnave, iar Andi ma încuraja să plec, în locul lui.
În a cincea zi, eram deja înscrisă, ca racheta, pe traiectoria spre eden, cu mîna încleștată strîns pe biletul de avion.
Uoau!!!
Acum stau față-n față cu Ana, mai rumenă de emoții ca oricînd, care-mi spune cît se bucură să fim colege de cameră. Își alege patul de lîngă geam, din ratan, vopsit în alb, și se repede încîntată spre coșul plin cu banane și mandarine, pus pe birou, în semn de bun venit. Ne pică bine cîte o banană pitică. E mai dulce, are sîmburi tari și mari cît să te îneci cu ei și nu e deloc prăfoasă, cum sînt bananele gazate de pe la noi.
Afară plouă temeinic, cu stropi calzi și grei, și e o atmosferă de hammam, ce pare să nu se mai astîmpere. Îmi place.
(Plouă greu, temeinic, tropical)
Trag aer thailandez în piept și verific netul. Wi Fi-ul merge uns, așa că mă gîndesc să dau de Andi, pe Skype. Pornesc camera video și îi fac un tur de vilă, cu laptopul în mîna.
- N-arată rău deloc!
Vocea nu-i mai e așa de sigură, ca atunci cînd m-a îmboldit generos să plec. Acum calculează cu voce tare miile de kilometri dintre București și Chiang Mai și i se pune un nod în gît:
- Ești prea departe!
- Știu! Ar fi fost altfel să fi fost aici!
Nu-l prinde nada, nici măcar cînd îl moleșește dorul. Știu că preferă paradisul elen oricărui eden oriental. Dar merita să-ncerc, chiar dacă e cu valiza căscată hulpav în mijlocul casei și acum îndeasă în ea tricouri și blugi, la repezeală. Pleacă în Skiathos la niște amici buni, să navigheze cu barca pe mare, pentru o săptămînă.
Mă bag tîrziu în pat, cu gindul să recuperez orele lungi din avion, cînd am dormit prost și prelung, cît să mă deșire. Mă bag în pat cu gîndul să sar cu grație practica de dimineață. Măcar o dată, pînă ma remaiez…
BĂTAIA E RUPTA DIN RAI
E 6.45 și par mai fresh ca niciodată. Foamea, mîncată pe drum, mi-ascute simțurile și mă face agilă. Așa că mă hotărăsc ușor să mă duc la practica de dimineață, ce incepe la 7.00 fix. îmi agăț din mers DSLR-ul, cu gîndul să mai trag niște poze pe drum, și ies grăbită pe ușă.
Walter Kellenberger, un neamț ce și-a lăsat cred fără regrete țara ca să se tupileze în sînul thailandez al lui Avram, s-a cocoțat pe o masă lungă, lată și pitică ce stă în Tai Chi Field, pe post de scenă. Tai Chi Field e un pavilion octogonal, pavat cu niște cărămizi roșii în opt laturi, potrivit principiilor organice ale lui Yijing (I Ching). Ar fi putut , mă gindesc, să seteze ora de Tai Chi pentru 8.00 am, de dragul consecvenței care cerea imperativ divizibilitate cu opt. Dar nu, începe ilogic la 7.00 fix. Sau poate nu…
(Practica de dimineață cu Walter)
Într-un colt, se serveste apă caldă și ceaiuri de plante medicinale ce vizeaza detoxul, regenerarea și digestia. Lumea bea apă caldă, cu poftă de gurmand ce-și atacă farfuria, într-un local de trei stele Michelin. Intenția dă mai multe senzații în cerul gurii, decît aroma, avea să-mi spună mai încolo un coleg naturopat australian, ce se stabilise de ceva vreme la Bangkok. E suficient să știi că metoda fortifică rinichii și spala stomacul, ca să te simți apoi stimulat să-ți imaginezi desfătări sublime cu cea mai fină și neprețuită licoare. Voila, deja salivez.
- End nau ui meik ză abdominăl masaj, sună în engleza cu accent a lui Walter urmatoarea indicație.
Inspiră profund o halcă zdravănă de qi și apoi expiră lent, demonstrativ. Pe apnee fiind, începe să-și maseze profund, temeinic, pîntecul supt. Secunde trec dupa secunde și par minute lungi. Simt că mă sufoc. Imperturbabil ca un taoist adevarat, Walter se îndreaptă, își ridică spre cer mîinile a slavă și trage aer pe gura, cu zgomot.
- Aaahhhggg…
Cei 30 de oameni strînși la practica de dimineață horcăie, dîndu-și parcă duhul.
- Aaaaaaaahhhhhhhhggggggg…
Mă crispez. N-ar trebui. Regulile occidentale de bună cuviință sunt aici penibile și periculoase. Eructația provocată, de pildă, e o practică sănătoasă de prevenție a bolilor și nimeni nu rîde de asta. Naturalia non sunt turpia e expresie thailandeză și pare că numai mie îmi scapă traducerea…
- End nau Mantak Chia uil căntiniu ză prectis.
Așteptam de mult. De după pilonul gros al pavilionului, se arată Mantak, îmbrăcat într-un costum bleumarin de vară, cu mîneci scurte si încălțat în saboți de cauciuc, de la Crocs. Ca să vezi! Cîte avem in comun!
Îl studiez pe îndelete, cu ochii mijiți de ultimele mele rămășite de miopie.
- Take the bamboo hitter!
Într-o tolbă de pînză groasă, de cort, de lîngă podium, stau îngrămădite niște măturici de bambus, cu mîner împletit. Ni le împărțim, frățește.
- Now, hit the pinkie of your left arm. And the palm … forearm… arm… the chest… the abdomin… your right leg… the foot. And now the little finger of your right foot. And now go back. Hit! Hit! Hit! Feel the sensation. This is your heart meridian.
Mă bat că vreau. Apăsat, cadențat, cu mîna dreaptă. Ca un fierar de lemn, dintr-un mecanism de ceas de turn, ce-și bate greu cu ciocanul o potcoavă nouă, sprijinit pe nicovală. Iar inima îmi ticăie, mulțumită…
De-acum, altfel se așează practica pe sufletul meu. Îmi întind tendoanele și limba, după cum cer indicațiile lui Mantak, fără să mă jenez. Sar în sus cu detentă și rîd cu toată gura la aterizare, executind The Healing Laughing, ca un puști dezinhibat. Iar cupola pavilionul îmi amplifică risul. Mantak Chia e satisfacut.
-See you after the breakfast!…
BEȚIA DE FRUCTE
Bufetul, întins pe o platformă plutitoare, ce se lățește în mijlocul unui lac în care plescăie leneș din coadă niște somoni grași și roșii, geme de mîncăruri thailandeze. Orezul e alb și lipicios, ca cel pe care îl devoram 15 ani în urmă în Japonia, dar acum zic pas. Sunt și pulpe și piepți de pui – crescuți organic în ferma din Tao Garden – și omlete, ouă tari, supe de creveți, pește la cuptor și legume fierte în aburi, din care mă hotărăsc să nu gust măcar.
Legumele proaspete vin toate din grădina proprie, îngrășate cu găinaț. Soarele și ploile dese umflă morcovii, castraveții și țelina c-un suc dulce și aromat, ce mă tulbură ca vinul. Și totuși, ața mă trage spre tonele de fructe exotice, photoshopate parcă, în culori înțepate și gusturi insistente. Mă îmbăt cu ele și simt cum renasc, ca un Phoenix auriu. Lîngă clinica Pakua tronează JuiceBarul, locul nepierzaniei mele. Socotelile mele de-acasă, despre un detox măiastru de trei săptămîni n-au de ce să nu se potrivească în tîrgul thailandez. Totul mi se așterne dinainte, ca un covor roșu… Calc așadar pe el în vîrful degetelor și-l las să mă conducă spre Pakua Clinic.
- Miss O-li-vi-aaaa, îmi silabisește dulce Ciom numele, numai zîmbete, din spatele mesei de recepție din clinică.
Continuarea poveștii o poti citi pe www.tedoo.ro, site-ul lui Brăduț Florescu, un copywriter minunat, care a plecat din România, ca să se regăsească pe sine, departe, într-o țară puternic spiritualizată, ca Thailanda. Brăduț a fost cel care m-a încurajat constant să scriu povestea mea din Tao Garden, la fel ca Andi, cînd mă codeam să lansez blogul. Așa că să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului, pe www.tedoo.ro.
