Apa, spune Paul Bragg, îți poate salva viața. Dar ți-o poate și distruge. Cum? Am gasit un documentar fabulos – cum la noi nu se va face vreodată, mă tem – care răspunde la întrebarea asta. Poate nu exhaustiv. Dar profund. Citeste mai mult »

David are oreion, de cîte zile. Stăm în casă, ne uităm la desene și citim povești. Îl țin în brațe, îl mîngîi, ne cuibărim împreună în pat… Mănîncă puțin spre deloc. Bea sucuri și ceaiuri cu lamiie mai mult, linge din cînd în cînd cîte o linguriță de miere cu propolis și lăptișor de matcă.
Eu îl privesc îngrijorată, ca o mamă. Iar el mă contemplă, ca un înțelept…

“- Te simți bine, îngerul meu?
– (cu ochii mijiți de-un început de febră, ghemuit în brațele mele) Mă simt fericit, mami…”

“- Ți-e foame, îngerul meu?
– Mi-e foame de tine, mami… ”

” – (cuibărindu-se în pat lîngă mine) Mami, eu, cînd sînt cu tine, mă fac bine!”

” – (în vreme ce ascultă Sarea în bucate, de Petre Ispirescu) Mami, eu te iubesc ca tot ceea ce este sănătos”…

Acum nu mă mai grabesc nicăieri. Nu mai am dead-line-uri. Nu îmi fac planuri. Nu ies cu prietenii, nu vorbesc la telefon.
Mi-am luat o foaie și un pix și notez fiecare cuvînt de-al lui. Pentru că fiecare cuvînt îmi sună a poezie…

(fragmente din răbojul uncheșiului)
Mare foc și urgie pe capu’ mîncătoriului de carne și brînză, că el e întîiul năpăstuit de viermi și paraziți, unii mari și fioriși de mi ți se par balauri și alta nu! Lucră pe nevăzute și pe nesimțite în pîntecele omului, colcăie a dușmănie în colon, intestin, ficați, piele, creier și-n cîte și mai cîte cotloane neștiute și nepătrunse de mintea și ochiu’ omului. Ici își au hotaru’ și-l păzesc cu strașnicie, scuipînd foc și catran împuțit din tăte gurile hulpav căscate, din tăte cele o mie de capete, băgînd groaza și spurcăciunea în carnea bietului creștin. A pus rămășag cu mintea omului că de mușcă cu niște colți grozavi și ascuțiți din carne vie, va să primească nici o pedeapsă, ci doar fripturi, brînzeturi, zăhăr alb și oloi prăjit, la schimb. Omu’ nu zice ba! Se învoiește bucuros la rămășag și-i dă ce-i cere, căci ce-i cere trece mai întîi prin gura-i însalivată și sulfetul-i nemulțumit. Și lui îi pare că-l mîngîie și-i ia de suparare… Apăi cu minte e omu’? Nu, mîncă și nu gindește. Îmbucă dară cu poftă, zi de vară pînă’n sară, cefile și șoricii de porc, chiftelele prăjite, munți de carne umflați cu hormoni dimpreună cu cartofi perpeliți la tigaie, sosuri grase cu făină albă și lapte pasteurizat, pe care le stropește din belșug cu vin cu sulfiți și bere din pastile, beuturi acidulate și cîte și mai cîte licori colorate și-ndulcite, ce-i ard mațele și alta nu!
Iară balaurii, ca zmeii! Cresc și se împuternicesc într-o zi cît alții-ntr-un an, drept să-ți spun. D’apoi omu’ ca să știe, tre’ sa vază cu ochii. Iar ca să vază cu ochii, tre’ să sîmtă cu inima. Nu-i cu supărare! Ia aruncă o privire pe fereastra ista, de te ție inima…

Ai crede că uncheșul s-o scrîntit la cap și nu mai e cu mintea-ntreagă dacă ți-o spune că și aude ce-și zic capetele afurisitului de bălaur-ntrele ele. Ia taci din guriță ș’ascultă și dumneata cu luare aminte:

“- Hîm! Aci mirose a carne de om!”… Auzit-ai?

Ați crede că numa’ omu’ în tătă firea și muierea lui cad pradă bălaurului cu o mie de capete, cel nesătul de carne de om și dușman de vieți nevinovate. Nicicacum! Copchii nevinovați se luptă cu dușmanul nemilos, care în trupșoarele lor mici prind parcă forțe însutite ca să-i dovedească în cele din urmă. Apoi cînd îi hrănesc, de drag, cu dulciuri felurite, ciocolăți nenumărate și bomboane colorate, prăjituri cu creme și plăcinți cu mere și brînză dulce, budinci din prafuri necurate și zahar alb, compoturi, dulcețuri mii în gavanoase căpăcite, covrigi cu mac și simiți din colțul străzii, părinți și bunici asta înfăptuiesc: îngrașă ticălosul! Ia privește prin geamlîc, ce urgie și potop s-au abatut pe capul bietului copchil, la numa’ tri ani!

Doamne, ce-i de facut, Doamne?

(continuarea în postul următor)