FOTO VIA

… de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti … tăt d’atunci împărați și împăratese, ba și oameni ca tăt omu’ și muierile lor, cătau să aibă prunci mulți și sănătoși, voinici și frumoși, cu stele-n frunte sau cu carte, năzdrăvani or ba … copchii sa fie, adică! Să le bucure sufletele, să le împle zilele și inimile de mîndrie, iar la bătrînețe să le mai țîie oleacă de urît și să le puie-n mînă o cănățuie cu apă. Că vorba aia, la casa fără de copii nu mai e vr’un Doamne ajută!

Da’ o dată ș’o dată, lucru’ ista-i peste poate…
Doamne, ce-i de făcut, Doamne?
Luminat împărat ori om simplu să fie n-au decît a căta în dreapta, a căta în stînga să afle niscaiva leacuri care să le desfacă făcutul stărpiciunii lor. Și să cate și ei și muierile lor, pîn-or găsi… Că vorba aia, Dumnezeu dă, da’ nu bagă și-n traistă! Și de-or găsi ierburile pe care tot El în milostivenia Lui le-o sămănat pe tătă fața pămîntului spre trebuința și îmbelșugarea omului ș-or învăța să le deie-n fiert sau să le piseze cu smerenie și le-or be ori mînca cu mulțămire către Cel prea Înălțat, apoi deh!, s-o îndura și Dumnezeu de-o aduce la casa bieților creștini băiet ochios, sprîncenat și frumușel ori odoară de fată, mîndră ca soarele de pe cer. Că doar așe înțelege omu’ că tăte cîte sunt, de la Dumnezeu sunt…

BOALE SĂ DEA DUMNEZEU, CĂ LEACURI SUNT DESTULE

Amu  multe snoave s-or scris c’un împărat ș’o împărateasă, amîndoi tineri și frumoși, care tare mai erau doriți să aibă un copil și care au făcut de mai multe ori tot ce trebuiau să facă pentru aceasta. Da’ în zadar… Care au îmblat cale lungă să le-ajungă pe la vraci şi înțelepți, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii. Da’ tot în van…  Care pierduseră nădejdea să vadă odorul ocinaș jucîndu-le și chiuindu-le în poală… și care la gîndul ista se posomorau mai ceva ca vremea cea rea. Deh, multă cerneală s-o curs. Și cîtă cerneală, atîta suferință…

Și n-a fost snoavă istorisită cu har să nu pomenească și de-un sat megieșit, cale de giumitate de zi de mers de la poarta palatului împărătesc, în care să nu hie aciuat, într-un bordei de pămînt, un unchiaş dibaci, vrăjitor meșter carele le încheagă și apele și carele desface făcutul stărpiciunii omului. Unchieș dibaci și curagios care îndrăznește a zice trimișilor împărătești că cine are trebuință, să vie la dînsul; că el, unchieșul, la palat nu se înfățoșează grabnic cum cere porunca craiului; ci împăratul și împărăteasa trebuie să se scoale, de vor voi, să vie cu alai, pînă la bordeiul cel dărăpănat al unchieșului. Snoava vrea a zice că nu e crai – cît o fi el de semeț, de îmbrăcat în porfiră împărătească, de slujit de vătășei, boieri și slujnici nenumărate – să nu trebuiască să descalece din înălțimile rangului Măriei Sale și să ia aminte că miracolele lui Dumnezeu se înfăptuiesc gios, pe pămînt, între muritorii de rînd, chiar într-un bordei sărăcăcios, iară nu în palate strălucitoare. Că minunea a mai mare a lui Dumnezeu, în ieslele cele mai umile s-a savîrșit.

Boale să dea Dumnezeu, ca leacuri sunt destule, vorba rumânului…

Știe unchieșul ce ierburi să le dea împăratului și împărătesei, omului și muierii lui, să facă prunci sănătoși și frumoși ca niște giuvaiere strălucitoare, de să dea străjerii’ n timpine şi în surle în tătă împărăţia, să se ţie veselie mare o săptămână întreagă. Iaca sfaturile tainice din răboju’ uncheșului:

“Pentru muieri e bine să-și păzească șalele de friguri, că în rărunchi (rinichi) se cuibărește stărpiciunea. Să beie și cîte șase luni în an, fierturi de ierburi ce-i oblojesc rărunchii vătămați, din echinaceea, isop, busuioc, pedicuță, coada calului, salvie, coada șoricelui, limba mielului, ce le pot afla negreșit aci. Or  aci, mai multe.  5-6 ulcici în zi, ca pe apă să le beie sau mai bine. 

De mare trebuință e înfăptuirea – în taina casei – a unei tincturi desăvîrșite făcute din tăte sau mai tăte ierburile istea: fruct de mielul-Domnului, rădăcină de alteria, false unicorn root, fruct de palmier pitic, rădăcină de dioscoree, frunză de zmeur, scoarță de călin negru, scoarță de anghelică americană. Tinctura ista e bună să dreagă beteșugul muieresc, orișicum s-a numi și o face și pe împărăteasă să rămîie grea, ușor…

Se picură tinctura în apă sau suc, cît-o giumitate de degetar (1ml) de tri or șase dăți în zîuă. Iar de slăbiciunea ție-n pat muierea – chiar și cînd îi soarele sus pe cer – și-i dă dureri grozave, atunci se face de trebuință să se crească numărul dăților, la fiecare 4 ceasuri cîte giumitate de degetar. Iar de rămîie grea, să scază cantitatea dintîi, iar la giumitate. Tinctura se poate picura – cîte un degetar or chiar două – și-n apa cu care se spală muierea în părțile ei tainice (irigații vaginale). 

7 din 10 femei suferă zdravăn de estrogen din belșug. Asta nu-i a bună! Estrogenul crește în trupul muierii de la lapte, ouă, brînză și carne, proteine și grăsime animală și dă beteșuguri dintre cele mai grele: hipotensiune arterială, hemoragii abundente, chisturi ovariene, fibroame uterine, naștere prematură, dureri mamare, osteoporoză, incapacitate de a concepe. Tăte bolile istea sunt semn rău și mi-s pricinuite de sărăcia de progesteron.

Iacă, din una, dăm în alta! Căci sărăcia de progesteron e și ea pricinuită de neputința glandelor suprarenale. Și iaca, tot pe la rărunchi ajunsei cu vorba. De-o trec ape și călduri (bufeuri) ori se chircește supt durere (crampe), să știe muierea că ista-i semn că glanda tiroidă-i prea trudită. Și i-ar șade bine să-i crească puterea cu niște fiertură de drăgaică și unsoare de drăgaică (de aici).

Mare foc și urgie pe capu’ mîncătoriului de carne și brînză, că el e întîiul năpăstuit de viermi și paraziți, unii mari și fioriși de mi ți se par balauri și alta nu! Muierea ce-a mîncat carne și nu face copchii , degrabă să-și împle cămările cu usturoi tare, sămînțe de dovleac, cuișoare pisate, tincturi de nuc negru, care sunt ăi mai mari dușmani ai bălaurilor ce-și au hotarele în colon, intestin, ficați, piele, creier și-n cîte și mai cîte cotloane neștiute și nepătrunse de mintea și ochiu’ omului. Să mănînce usturoi în fiece zîuă de la Dumnezeu și să bea fierturi de ierburi ce vin de hac paraziților, cum sunt rădăcina de ferigă dulce, coada șoricelului, leurdă, cicoare, pelin și cimbrișor de cîmp (de aici).

De-o face ce a zîs uncheșul și altele ce are să le mai depane pe la ceas de sară, degrabă va ramîie grea muierea și va naște un copilaș de drăguleţ, ochios, sprâncenat şi frumuşel, de nu se mai poate. Așa să dea Cel Milostiv”.