invitati-lansare-carte-maramuresul-meu-miya-kosei
Nu pot să pun degetul pe clipa în care am devenit conștientă de prezența exotică și frecventă a unui bărbat japonez, purtînd cojoc brodat și clop maramureșan, în casa noastră. Eram mica, de vreo doi. Am crescut avîndu-l musafir constant pe Kosei Miya –  scriitor, jurnalist, fotograf, dar, mai presus de toate, un etnograf îndrăgostit lulea de Maramureș, devenit în ultimii aproape 50 de ani ambasador al României în lume, prin albumele de artă fotografică și cărțile scrise despre noi și tot ce avem noi mai valoros pe lume – identitatea națională.

miya-kosei-japonezul-indragostit-de-romania1344932756

Pînă în decembrie 89, Kosey Miya ne-a fost oaspete doar la masă, pentru că regimul comunist nu-ți dădea voie să găzduiești peste noapte în propria casă cetățeni străini, lege aberantă care l-a împins pe Kosei de multe ori, în miezul nopții, în cele mai sordide și umilitoare locuri de adăpost: hoteluri insalubre, șure, căpițe de fîn.

Pînă spre miezul nopții, sufrageria se umplea de glume și rîsete, de care și tata și Kosei erau mari amatori. Discuția (pînă să învețe tata japoneză) se purta mereu în engleză, iar tata ne încuraja să tragem cu urechea, să învățăm și noi. Obișnuiau să-și aducă aminte și să se amuze de prima lor întîlnire: Kosei, aflat totodată la întîia lui vizită în România, pe vreme cînd încă nici nu mă născusem, ațipise pe nesimțite în trenul de Budapesta, doar ca să constate la deșteptare că îi fusese furat rucsacul, cu haine, aparate foto și documente cu tot. S-a dat jos în prima gară, care s-a nimerit să fie cea din Oradea, și a căutat prin preajmă un vorbitor de limbă engleză, care sa-l ajute să iasă teafăr din ceea ce părea un scenariu “Lost in Translation” pe viu, anamorfozat. Tot ce a obținut a fost îndemnul unui trecător, mai mult prin semne, de a lua un taxi și a pleca urgent la Universitatea din Oradea, unde existau cele mai mari șanse să găsească unul. Acolo a dat de tata, lector universitar la vremea aia. Practic, acela a fost momentul zero al celei mai frumoase și paradoxale prietenii pe care mi-a fost dat să o văd, vreodată. Cea dintre un român și un japonez. Un  lingvist și un cosmopolit. Un ateu și un buddhist. Un sedentar de bibliotecă și un neobosit globe-trotter. Un prizonier în propria țară și un om liber.

Am asistat în sufrageria părinților mei de-a lungul anilor la cele mai profunde discuții despre filosofie, literatură, politică, religie, pe care mă străduiam să le înțeleg cît puteam mai bine la vîrsta mea și despre care mi se interzicea, mai apoi, să povestesc a doua zi. Sau a treia zi. Sau oricînd, oriunde.

Economiile strînse cu grijă se scoteau din pușculiță, fără regrete, pentru astfel de evenimente speciale. Masa gemea la fiecare vizită de tot ce puteau ai mei găsi mai bun în piață (și găseau, în ultimii ani de dinainte de schimbarea regimului, cumplit de greu) sau în rezervele strategice ale prietenilor și vecinilor :”sarmalutze”, “piftiutza”, “carnatz prajit”, “pastramioara”, “muu-ulta branza”, “tzuiculitza”, “palinkutza”, “schnitzelutze cu cartofiori” și “supa cu taiatzei de casa” – după cum alinta Kosei, într-o română stîlcită, specilitățile ardelenești ale mamei. Și pe care invitatul nostru le aprecia ca nimeni altul: cu gemete de încîntare, aplauze copilărești și poze multe, cu încadraturi în gros plan, făcute cu un Nikon impresionant –  tehnologie extraterestră, am suspectat mereu. Dădea, cred azi, un sens nou vorbei vechi “ești  ceea ce mănînci”. Pentru că mînca numai românește, japonezul era (și a rămas și azi) român…

Cele mai frumoase poze, cu cele mai vii și intense culori ale mele din totdeauna, sînt pozele făcute de prietenul japonez al tatei, pe cînd aveam vreo trei-patru ani, în fața scoarței oltenești înflorate, pe care o agațase mama pe perete și la care se uita Kosei mereu cu jind. Inutil să spun că și scoarța și toată lada mea de zestre – cu ii brodate măiastru, fote cu fir de aur și marame de borangic de la bunica – este azi în Japonia, în biroul lui spațios de la mansarda casei, unde pe stîlpii de susținere mai atîrnă și azi, poate, o higheghe – pronunțat invariabil hi-ghie’-ghie, cu accent pe a doua silabă.

Nu pot să uit și nici să număr nopțile în care, copil fiind și apoi adolescentă fiind, am adormit în ritmul asurzitor al țipuriturilor și în jalea bocetelor maramureșene, în bucuria cîntecelor de clacă și a celor de petreceri de nuntă, ce urlau la volum maxim, de pe banda unui dublu-casetofon Sony, din biblioteca tatălui meu. Nopți la rînd, an după an, le-a ascultat iar și iar tata pe toate și apoi pe altele culese de Kosei din satele maramureșene, mereu altele, ca să poată să facă cea mai sensibilă adaptare și acurată traducere în limba engleză a unui material etnografic extrem de valoros. Scopul final? Un ceaslov de etnografie maramureșană, tradus finalmente din engleza lui tata în japoneza lui Kosei și tipărit la Tokyo. O muncă titanică, ce se mai desfășura după ’89 numai în liniștea deplină a nopții, cînd nu-i deranja nici o muscă. Zic după ’89 pentru că abia atunci Kosei a putut să rămînă peste noapte la noi, moment în care s-a stabilit și regula de aur ca, pe parcursul vizitelor japonezului, mama să doarmă cu noi, în ultima cameră, iar tata să se culce în bibliotecă, pe un fotoliu extensibil – chircit, dar extrem de fericit să-i cedeze lui Kosei cel mai bun loc de dormit al casei.

Nu cred că m-ar fi răscolit într-atît toate detaliile unor amintiri atît de vechi și dragi  și nici nu m-aș fi gîndit vreodată să le scriu, dacă nu aș fi fost aseară, la Cărturești Verona, la lansarea ultimului album de fotografii din Maramureș al lui Kosei Miya, intitulat “Maramureș, centrul lumii/Maramureș, The Center of the World”, editat de Idea Design, Cluj. L-am revăzut cu mare emoție pe Kosei, după patru ani, și am avut deosebita onoare să vorbesc în fața ambasadorului Japoniei la București, E.S. Kisaburo Ishii, despre prietenia de 40 de ani a lui Kosei cu tatăl meu.
Fotofrafiile noului album nu sînt fotografii. Niciodată n-au fost. Sînt meditații. Sau, cum îi place lui Kosei să spună, “locul în care poți să tragi cu ochiul la vise”. Una dintre ele este cea a unei fete, care stă pe deal, păstorind o turmă. Ea ii spunea lui Kosei, cu vocea ei adorabilă, că dorește să devină un copac imens pe ale cărui crengi să se poată odihni multe păsărele. Și m-am văzut pe mine oglindită în această poză-parabolă, odihnindu-mă pe ramurile de hîrtie ale albumului din brațele mele, ca niște aripi. Și pe voi…

koseime

CREDIT FOTO:

  1. http://bistrita.citynews.ro/eveniment/miya-kosei-japonezul-indragostit-de-romania-217065
  2. http://ziarulfaclia.ro/miya-kosei-maramuresul-meu-my-maramures/

 


breast-awarness

Iată o informație despre care nu se suflă un cuvînt în “Luna Internațională a Luptei împotriva Cancerului de Sîn”, care stă să înceapă la întîi ocotmbrie. Și nu se suflă nici la noi, nici aiurea, în lume:
1,3 m-i-l-i-o-a-n-e de femei din America au fost fals diagnosticate și tratate cu metode chimice agresive și letale împotriva unui cancer de sîn pe care nu îl aveau! De către medici incompetenți sau diabolici, chiar!, așa cum a fost cazul oncologului Farid Fata (LINK AICI), condamnat la 45 de ani de închisoare pentru că a fraierit peste 500 de persoane că ar avea cancer, tratîndu-le cu citostatice toxice în valoare de 35 de milioane de doalari (just peanuts for Big Pharma).
Te rog, înainte de orice sprinceană ridicată, zîmbet ironic sau altceva, află că sursa informației nu e vreun blog obscur ori vreo fițuică de scandal sau vreun exaltat în febră mistică, ce-și revarsă obsesiile în spațiul public. Nu. Sursa este New England Journal of Medicine, una dintre cele mai prestigioase publicații de medicină din lume și, de altfel, cea mai veche (1812), cu apariție săptămînală, ce cuprinde nenumărate studii științifice peer-reviewed, publicate de cercetători științifici dintre cei mai stimabili.
screen-shot-2016-09-14-at-09-58-33

Uite că, la capătul a peste treizeci de ani de folosire a mamografiei ca principală strategie de luptă împotriva cancerului de sîn, New England Journal of Medicine a ieșit în față și cu toată onestitatea a arătat public, cu dovezi statistice, că metoda asta a fabricat 1,3 milioane de cancere de sîn,  acolo unde nu exista, de fapt, nici unul. Și asta doar în America! (Nu știm și, probabil, nu vom ști cum stă treaba în România, pentru că nimeni nu-și bate capul să facă analize pe subiectul ăsta. Prioritățile sînt altele, la noi!). Cu alte cuvinte, mamografiile sînt un tric murdar, o mașinărie de făcut bani, pe seama naivității și fricii de cancer a femeilor.

Să fi fost vorba de două-trei erori, articolul n-ar mai fi apărut, probabil, niciodată. Sau ar fi purtat, desigur, cu totul alt titlu. Dar erorile sînt în număr de unu-virgulă-trei-milioane! Și tot atîtea femei de peste 30 de ani, amăgite, chinuite inutil, otrăvite. Ca idee, doar în 2008, la nivelul SUA, 70.000 de femei au fost diagnosticate cu cacer de sîn în mod fals. Ca idee, cu 70.000 de suflete umpli mai mult de patru stadioane de fotbal, în Floreasca. Ca idee, înmulțește 70.000 cu 10.000 de dolari (cît e tratamentul cu citostatice, pe lună, în România de azi) ori 12 luni, ca să faci un calcul onest al banilor aruncați pe fereastră pe un singur an. Că suferința inutilă nu o poate calcula nimeni. Nici ca idee.

Intitulat “Efectul a trei decade de investigații mamografice asupra incidenței cacerului de sîn” (LINK AICI), studiul cercetătorilor științifici mai arată că, pe segmentul femeilor mai tinere de 40 de ani, cancerul de sîn a fost în exces și fals diagnosticat:

“Au fost detectate tumori, prin metoda screeningului mamografic, care n-ar fi dus  la simptome clinice niciodată”. (New England Journal of Medicine)

Încă o informație și închei!

Forma principală a cancerului de sîn depistată e carcinomul ductal in situ, cunoscut ca “stadiul zero” sau drept “cancer de sîn noninvaziv”. Spre deosebire de cancerul invaziv, carcinomul ductal nu se mișcă, nu se extinde, nu are simptome și, dacă e lăsat în pace, nu progresează. Și poate chiar să se resoarbă singur, în timp. Dar asta numai și numai dacă nu e depistat precoce, nu e diagnosticat drept cancer și nu e tratat, apoi, cu metode chimice agresive (faimoase pentru faptul, recunoscut oficial, că provoacă alte și alte cancere – despre asta și revista medicală Nature, ce se ocupă cu tipărirea studiilor științifice peer-revewed, a publicat AICI un studiu dezvăluind efectelor dezastruoase ale chimioterapiei).

Cum de mă încumet să spun asta: o altă publicație medicală prestigioasă, Lancet Oncology, a reprodus pe temă (LINK AICI) mai multe studii anul trecut, după ce s-a descoperit că și formele agresive de cancer par sa între în remisie totală, în timp. Cu condiția să fie lăsate în pace.

“Credem că multe cancere de sîn agresive detectate în urma mamografiilor repetate încetează să mai fie vizibile prin screening după șase ani, ceea ce sugerează că mersul natural al tumorilor canceroase la sîn tinde spre regres spontan”.

screen-shot-2016-09-14-at-10-15-50

Între timp, mastectomiile –  măsura de așa-zisă prevenție a cancerului de sîn –  sînt impuse ca proceduri standard pentru sănătatea mamară, din 2004 încoace, ajungînd un trend în rîndul femeilor perfect sănătoase, mai ales după ce Angelina Jolie a recurs la o dublă mamectomie în 2013, cu toate că nu suferea de nici o boală malignă. Pînă și CNN arăta într-o știre (LINK AICI), din martie 2016, proporțiile isteriei: în ultimii zece ani,  numărul dublelor mastectomii s-a triplat, cu toate că procedura nu mărește defel rata de supreviețuire, potrivit studiilor.

Citeste mai mult »


(Nătărăul, la 3 ani)Albert_Einstein_at_the_age_of_three

Dragi tovarăși,

Deţinem informaţii complete privitoare la copilăria, adolescența și perioada de maturitate  a obiectivului, cu convingeri mistice și vegetariene, cunoscut sub numele de cod “Nătărăul” (Strada Bahnhofstrasse 20, Ulm, Germania), pe care le considerăm de-o importanță capitală, căci reprezintă imaginea completă a dușmanului de clasă împotriva căruia am luptat și vom lupta, fără a precupeți nici un efort, pînă la moarte!

În copilărie, Nătărăul era dolofan și timid și n-a vorbit pînă la vîrsta de 4 ani, cînd a spus într-o seară, la cină, “supa e prea fierbinte”.

Considerăm, tovarăși, esențial acest capitol din debutul vieții sale de dezertor al idealurilor clasei muncitoare, căci el caracterizează o serie de atitudini subversive și destabilizatoare față de autoritate, așa cum se va deduce din notele informative, pe care le prezentăm în parte, în rîndurile de mai jos. Citeste mai mult »

ultimele posturi