David are oreion, de cîte zile. Stăm în casă, ne uităm la desene și citim povești. Îl țin în brațe, îl mîngîi, ne cuibărim împreună în pat… Mănîncă puțin spre deloc. Bea sucuri și ceaiuri cu lamiie mai mult, linge din cînd în cînd cîte o linguriță de miere cu propolis și lăptișor de matcă.
Eu îl privesc îngrijorată, ca o mamă. Iar el mă contemplă, ca un înțelept…
“- Te simți bine, îngerul meu?
– (cu ochii mijiți de-un început de febră, ghemuit în brațele mele) Mă simt fericit, mami…”
“- Ți-e foame, îngerul meu?
– Mi-e foame de tine, mami… ”
” – (cuibărindu-se în pat lîngă mine) Mami, eu, cînd sînt cu tine, mă fac bine!”
” – (în vreme ce ascultă Sarea în bucate, de Petre Ispirescu) Mami, eu te iubesc ca tot ceea ce este sănătos”…
Acum nu mă mai grabesc nicăieri. Nu mai am dead-line-uri. Nu îmi fac planuri. Nu ies cu prietenii, nu vorbesc la telefon.
Mi-am luat o foaie și un pix și notez fiecare cuvînt de-al lui. Pentru că fiecare cuvînt îmi sună a poezie…
