Copywriter ești tu, la cap!

20 mai, București

“…autoarea cărții își dorește să o susții pe 25 iunie, la lansare (…) o cheamă Raluca Feher, e copywriter la Cap… “, zice mailul scris și trimis sub presiunea timpului.

“Cap? Cap…Îmi sună cunoscut. Trebuie să fie o agenție de publicitate măricică”, îmi spun, răscolindu-mi hardul.”Probabil că sigur”, cum ar zice un amic, amator de oximoroane, șampanie, pleonasme și mujdei. Într-altă zi, mai cu soare, m-ar lămuri Andi  (pentru că-i știe bine pe cei din agenții, din vieți trecute – de cînd făcea Marcă înregistrată – și de mii de ani, ce bine se mai ține!, de cînd cu “ApropoTV”), dar acum e prins iremediabil într-un program stufos și nu-și mai vede capul de treabă.

Rămîne între noi! Am o aversiune sănătoasă față de publicitate, de cînd mi s-au arătat aevea tehnicile perverse de manipulare cu care industria publicității s-a mînjit toată pe șorțuleț. Am dat, deci, televizorului – terenul preferat de joacă al propagandei consumiste –  shut-up și apoi shut-down (după buna rînduială creștină, “precum sus, așa și jos”)! 

Ce decizie!

Brusc mi-a devenit total necunoscută existența iaurtului pasteurizat cu bacterii vaginale și a lui Dan Diaconescu. A reclamelor la berea Noroc și norocului de care s-a umplut în viață Bianca Drăgușanu. A batonului de renume mondial Rom și a clanului Mondial. A Farmaciei inimii Catena. A chipsurilor Chio-Chips cu aromă de bacon și a lui Dan Voiculescu. A lui Gabriel Resources România și a produsului farmaceutic Prostamol. A Știrilor de la 5, 7, 9, 11 ș1 a gelifiantului Dr. Oetker. Totul cu efecte imediate asupra nivelului meu energetic, analizelor  medicale, vieții de familie, profunzimii somnului, tensiunii arteriale, detoxifierii, regenerării, tonusului muscular, aspectului tenului, relaxării maxilarului inferior, valorilor colesterolului, ridurilor de expresie, digestiei, marcărilor tiroidieni, disponibilității afective, răbdării, toleranței, mușchilor fesieri, poftei de citit, grădinărit, filme pe DVD și la cinema, înot,  plimbări nocturne pe sub teii din Herăstrău (și aș mai scrie, dar mă doare mîna). Amin!

Și iată-mă acum, inexplicabil, cinci ani mai tîrziu (5 e numărul intuiției și numai așa îmi explic delay-ul), cum sufăr crunt de revelație acută: poți uita publicitatea, dar publicitatea nu te uită! (Legea atracției, zici? ‘Ai de capul ei! Ce intenționez eu și ce manifestă ea!).

...a fost îndrumată către tine de X; via Y, a ajuns rugămintea ei la mine și eu ți-o trimit. Ți-am atașat câteva capitole din carte, să le citești, să-i poți da un răspuns cinstit.” 

“Desiguramente”. Deschid fișierul. Ochii limpezi, pe care mi-i dă numai hrana vie, îmi cad greu pe primul titlu. “Grătarul de carne în noaptea librăriilor”. Trag aer adînc în piept. Nimeni n-are umor mai nebun ca viața!

“Sorbind din paharul de plastic plin cu vinul cel sec și aspru al Argentinei, îmi dau seama, profetic, că toate hărțile sunt vii, că oamenii sunt mai importanți ca râurile și mai greu de cucerit ca vârfurile, că toată colecția de artă a Muzeului de pe Avenida Libertador nu face doi bani dacă nu ai ajuns, într-o seară de decembrie, fierbinte, pe o terasă pictată, dintr-o mahala puturoasă. Oamenii sunt destinațiile și eu acum tocmai am rescris harta Buenos Airesului, fixând atracții fără de egal și recorduri neștiute: nurlia Monică și Ianoș/Juan cununat cu o braziliancă superbă, în fața Domnului și a lunii pline, de un grătaragiu pofticios. Parafrazându-l pe Marian Nistor de la Savoy „ne-ar trebui, pam-pam- parararam, 1.000 de ani ca să trăim o noapte cum e asta în România noastrăăăăăă”. 

Hopa! I-auzi una!

I-auzi două:

“E 8:20, deja jumate din mese sunt ocupate. O mustață deschide ușa, zic că n-am rezervare. Îmi face vânt undeva în spate. Valsez printre mesele goale, pe care zac sticle de care sunt lipite hârtii cu numele celui care a făcut rezervarea: „Diego 12” zice un peticel de hârtie. La masă apar douășpe lebede, niciun Diego, deși, dacă mă uit atent, una dintre ele arată a Diego. „Mă scuzați, aveți ceva negru pe coșul pieptului. Cum? E păr? Dezechilibru hormonal, deci. Înțeleg. De acolo și mustața, bănuiesc. Bigote se zice în spaniolă. Vedeți că aveți niște humus în bigote. Da, în stânga. Da. Hai, buen provecho!”

Încă o dată, te rog, cine-i Raluca Feher?  O să-l întreb pe Andi, cînd vine acasă, și el o să-mi spună că e o tipă faină, cu umor teribil, care se semnează, în josul mesajelor, Zina Dumitrescu Bușulenga…

“Frate, pariez că ești italian”. „Norrrrrr-mal”. Produce iute din buzunar un carnețel mizer, cu foi roz, pătate. Ce-o fi asta? Carnetu’ de bal, livretul militar, buletinu’? Cu unghia afumată a arătătorului, îmi indică, scris cu majuscule, numele „Santacatalina”. Nu știu ce înseamnă asta, dar Sebastian – așa îl cheamă, Sebastian Santacatalina – pare convins că m-a lămurit: „Eee? Claro? Si?” Îmi vâră apoi pe gât, cu precizie de îndopător de gâște, jumătate de porție de miel. Și înghețată cu rulouri de nucă, pentru că asta îi place lui, și eu oricum habar n-am pe ce lume trăiesc, cine sunt și ce-mi place. Sunt mai rău chiar decât Diego care, acum, se scarpină la scrot, prin rochia de seară”.

… și-o să-mi mai spună cît de copywriter e ea la Cap. Sau la cap (nu poți să pui bază pe limba română, îți scoate limba și se strîmbă la tine de-ndată ce închizi puțin ochii). Oricum ai da-o, e “roboțelul ăla, rotund la cap” (glumă de agenție) care “după 19 ani de muncă, obosită frântă”, a plecat în America de Sud pentru un an (“Să mă odihnesc. Nu am reușit”). Răbdare! O să-mi trimită ea primul capitol de carte și o să aflu negreșit cum că două puncte, alineat, ghilimele.

“Și acum beau o bere servită de o poloneză muncită și mă gândesc că am în față un an în care nu voi mișca un deget, de ce-aș face ceva? Merit să mă odihnesc după 19 ani de serviciu. Că m-am angajat în 1992 și de atunci împing ca o netoată roaba cu rahat, scrtztztztzztzzttz la deal, scrtzzzz la vale, cearcăne și gastrite, și atacuri de panică, depresie și alcool, și depresie triplată de alcool, „ce, nu știai că alcoolul deprimă?”, hai încă o halbă d-asta cu guler alb, de vulpe polară. Și mă duc”.

Pînă atunci, o citesc pe ea ca s-o citesc pe ea, în cele patru capitole, salvate la mine-n desktop (sper să mă fac înțeleasă, totuși, e trei jumate, noaptea), ca un Sherlock Holmes ce caută probe eterice pentru demascarea personajului cheie.

“Netul abia se târăște, țeava e colmatată și informația curge picpicpic, ca apa în centrul vechi al Bucureștilor. Download 23%… șiii, ce spuneaiiii? Spuneam că inamicii au atacat minele de topaz. „Când, dragă?” Pe la 1, când ai început tu să downloadezi pagina. Geaba au toți argentinienii blackberry-uri și toate cârciumile dau gratuit wifi. Nu poți să downloadezi nimic dacă nu ai de stat cel puțin 5 ore aici, sperând să vină semnalul. Dă-le dracului de telefoane că te prăjesc la creier. Ia ziarul, că e cărnos și zemos (…). Mă ridic încet de la masă. Nu aș putea să mă ridic repede, am 6 coaste în plus și o roabă de mațe fripte și sărate, plasate în stomac. Mi-e frig la picioare, tot sângele lucrează la digestie. „Iuuuuuuuuuupiiiii”, un urlet de fericire se aude din spate. S-a încărcat pagina de net, 100%. Ce scrie? Ce contează acum! E miezul nopții”. 

22 mai 

“Am citit patru capitole”, încep abrupt mesajul, în plină febra a lecturii. “Mai vreau! Și aș mai vrea să shareuiesc o copertă, o poză, ceva. Să fac un post pe blog. Ești primul meu autor preferat care nu e mort, nu stă în Argentina și are cont pe facebook. De-aia profit”. “Oooooo, ce frumos. Ajung acasa si trimit tot ce trebuie. Dă-mi si mie adresa de mail, te rog. Unde le trimit? Lansarea cartii ar fi pe 25 iunie. Nu am gata coperta, nu am gata nimic. Sunt in aer completamente. Hehehe. Iti trimit acum pina la 30. Vorbim dupa ce citesti. Dă un semn cînd ai timp. Mulțumesc”.

10 iunie 

15 iunie, 18.30

“Am purces grea, Raluca! Sînt iremediabil însărcinată cu haikuurile feheriene. La fereastră cîntă mierle, casa miroase a curat și am bideu și cadă. Rîd, pufnesc și-i fac pofta de citit lui Andi. Îi mai servesc cîte un amouse-bouche, să-l ostoiesc. A, să-ți spun! Sîntem în mașină, în drum spre Sibiu. Și ne simtem bine cu tine, măi, dragă!”

16 iunie

“<E o diversiune, la mijloc! Raluca Feher îți dezvelește America de la brîu în jos, ca să nu bagi de seama cum se dezbracă ea de la epifiză în sus>. Și <Daca maturitatea s-ar masura în umor, Raluca Feher ar fi babă bătrînă>. Am facut gemeni, da’ nu-s identici”. “Gemeni zici! Sunt tata. Fabulos. Îi recunosc si îi voi creste. Ii voi duce la gradinita germana.”…

(continuarea, pe 25 iunie, la lansarea cărții “America dezgolită de la brîu în jos”, la Institute The Cafe, ora 18.30, unde vă aștept alături de autoare, o sensibilă capiraitără la creierii din cap, și unde vom încerca să explicăm inexplicabila lege universală a atracției)