avem o relație specială, el știe ce-mi place, eu știu ce-i place, îl asamblez cu tandrețe și îi dau să înghită, plescăind din axul său melcat, copane de morcovi după copane de morcovi, ciosvîrte de broccoli după alte ciosvîrte de broccoli, hălci proaspete de țelină și inimi vii de sfeclă, tăiate în două pe blatul din bucătărie – strălucitoare cromautopsie! Kuvings toarce mulțumit, ca o mîță mare, toarce, stoarce între măsele, fără grabă, pe îndelete, un suc roșu, consistent, pe care îl strîng într-o cupă curată și îl beau pe loc, în picioare, lacom, fără să respir. dar zilele trecute …

Citeste mai mult »

Să fie magie!

“…dar, te rog, nu mă crede pe cuvînt…”.
“Nuuu?”, tărăgănă el negația, zîmbind amuzat.
Să-i explici unui om cum vezi tu lucrurile în viața și apoi să-i spui, să-l rogi chiar, să-ți pună vorbele la îndoială, nu e nici pe departe în spirit românesc! Tradițional vorbind, cînd omul se chinuie să-ți explice ce crede, măcar de dragul convenției și tot trebuie să dai aprobator din cap! Să rostești un “da, desigur, înțeleg!”. Nu ferm, dar cît de cît convingător. Pentru că ce-ți spune, românul îți spune cu speranța fierbinte să-l crezi! Dacă nu-i lași senzația că ce ți-a povestit te interesează la modul sincer, că-ți pare posibil vital, probabil un adevăr fundamental sau măcar o informație proaspătă, crocantă, că argumentul lui (dacă tot îl expune) e logic cel puțin – înseamnă că n-ai înțeles nimic din arta conversației la români.
“Adică, să nu te cred?, mă întrebă iar amicul meu, nedumerit. Citeste mai mult »