Zilele trecute, am ajuns pe lîngă măcelăria din poza de mai sus și m-au bușit, cum te bușește numa’ plînsu’ pe care nu l-ai plîns la vremea lui, niște amintiri pe care le credeam complet moarte și îngropate, fir-ar ele de amintiri amintite în contextu’ cel mai prost.
Puține lucruri – și cu atît mai neprețuite! – mai are omul de dat în vremurile astea de răstriște, din prea plinul inimii, fără să ceară în schimb nimica. O înjurătură cinstită de morți și sfinți, un scuipat-doi cu sete, un ” ‘tu-ți gura mă-tii” din tot suflet, un “băga-mi-aș” din prăsele – astea au mai rămas curate și sincere pe lume – relicve scumpe ale sacrei mărinimii.
N-a îmbărțișat smerit veganismul și nu s-a lepădat de carne cel ce n-a pătruns întîi taina proteinei complete. Și n-a înțeles că nu în lanțurile de aminoacizi gata croite stă fericirea. Sau viața veșnică. Nu! (Lanțul înlănțuiește, alcoolul alcoolizează, Eugen Ionescu eugenionește – se cam știe!).
Aceasta-i întîia învățătură a vegetarianului ucenic, ce năzuiește s-ajungă pe culmile raw-veganismului. În locul proteinelor animale (din carne, lapte, ouă, brînză), cel ce vrea să dobîndească virtuțile unui trup tînăr le pune pe cele din leguminoase – năut, linte, fasole și așa mai departe (și, eventual, le scoate și pe astea, mai încolo, ca să-și mai afle proteinele doar în verdețuri proaspete). Le fierbe cu mirodenii, le zrobește și le freacă bine cu usturoi, cu linguroiul, le germinează, face cum știe mai bine, ca să se mîntuie de pofte rele. Citeste mai mult »