MAE SA SNAKE FARM. O jumătate de oră, pentru o fobie întreagă

….  și silă, și fascinație, și o cumplită teroare! Pe toate le simt în mîinile și picioarele grele și complet surde la urletul meu: “Fuuugi!!!!”. De la genunchi în jos, sînt carne de plumb. Brațele curg pe lîngă trup, cum curg și sudorile pe ceafă, pe șiră, prin vițele de păr prinse de obraji și umeri, ca lipitorile negre. Timpul nu curge, însă, ci stă încremenit, cum ar sta, în fața tiranului, o slugă. Căci, știu acum, stăpînul timpului e bestia asta din fața mea, ce se unduiește – etalîndu-și fiecare milimetru din trupul înveșmîntat în mușchi – lucioasă, solzoasă, cu ochi de fosfor scăpărat și colți de argint, de pe care nu curge salivă. Actul devorării în sine nu va fi urmare a unui apetit nestăvilit, deci! Ci va veni dintr-o rînduială veche, rece, imparțială – ceea ce mă înfurie-n plus. Pentru că dacă tot e să mor înghițită de un șarpe lipsit de picioare, de păr și de pene, care nu salivează și nu mă mestecă, aș vrea în compensație, ca-n răstimpul ăsta, să-mi cînte viorile. Dar nu! Se aud deznădăjduit doar hohotele mele de spaimă și revolta ce rage închisă, ca o fiară, în cușca mea toracică: “Nuuuuuuuuuuu!!!!!!”

Cocoțată pe a treia treaptă a amfiteatrului mic din Mae Sa Snake Farm, dau ușor din picioare și bat cu călcîiele, fără grabă, tencuiala ei albă. Deși e zăpușeală încă, am pe mine o bluză verde cu mîneci lungi, ce-mi ascunde bronzul modest, cu urme vagi de bretele. N-am venit la plajă, în Thailanda! Nu. Am pornit din București cu gîndul să fac în Tao garden, renumitul health spa al marelui maestru Mantak Chia, un curs intensiv de diagnostic si tratament după o tehnică din medicina tradițională chineză și să petrec trei săptămîni în edenul taosit de lîngă Chiang Mai, unde să-mi aflu surîsul interior, prin tehnici de respirație și meditație. (Neoficial, naivitatea e adorabilă – cînd e a mea, iar bronzul necuprinzător e un statement, anyway).

“Și-atunci ce caut în Mae Sa Snake Farm?”, mă întreb.

Mae Sa e o fermă de șerpi,  la cîțiva kilometri de Chiang Mai, care face cercetare asupra veninului ofidian și-și susține activitatea științifică din încasările făcute în show-uri mici, de cîte jumătate de oră, de trei ori pe zi, de către îmblînzitorii de reptile. Șerpilor li se scoate veninul, în prezența spectatorilor, ca să fie apoi cu grijă colectat și dat pe mîna specialiștilor care obțin din el anti-venin pentru victimele de la nivel național. Treaba asta se face în mod organizat și în ferma din Bangkok (și în mai toate orașele și resorturile cu trafic turistic greu) sub egida “Thai Red Cross Institute”, înființată în 1923 – mi-a spus google.  Ar fi fost drăguț din partea lui să-mi zică și că mă voi afla în mijlocul unui parc întreg de reptile, unele foarte veninoase, altele imense, constrictoare, tolănite în apartamente de sîrmă împletită cu scară interioară, cu cîte-un șobolan viu pe masă, la fiecare nou final digestiv, ori colcăind cu zecile, la doi metri mai încolo, în țarcuri de piatră și cutii cu capac de lemn, ce nu par niciodată suficient de grele ori securizate pentru un biet suferind de ofiofobie, ca mine.

“De-ce-nai-ba-sînt-a-ici?!?”

“Sssstai sssă vezi”, îmi sîsîi, în gînd, sporindu-mi crisparea.

… se va încolăci. Mă va împresura. Mă va strînge. Mă va înăbuși. Mă va înghiți. Mă va mistui. Și apoi va dormi. Asta va face, cu cadența unui secundar! Mă dor, în așteptare,  toate. Și coapsele, și șoldurile, și pieptul, și țeasta și, anticipînd strînsoarea fatală, simt iar că mă sufoc…  “Hai, să isprăvim odată!” îi răcnesc bestiei, cu glasul muribundului, ce suportă orice, dar nu tărăgănarea…

O geană de lumină se strecoară moale, ca o pisică, printr-o crăpătură din foaia de cort suspendată peste arenă și public și mă face să mă uit cu ochi mijiți, în jur. Ceilalți colegi din grupul de români cu care am venit la snake-show se foiesc pe trepte, își caută locuri cît mai departe de centru, se studiază, din priviri. Își ascund angoasa sub surîsuri largi, sprîncene laxe ce saltă bălăngănindu-se, la fiecare rictus. Părem niște școlari cu ochii împăienjeniți și amețiți, la primul fum tras în piept, pe care doar un leșin salvator i-ar mai putea opri să-și termine, pîn-la filtru, țigara.

Și fobia se fumează, nu-i așa? Pentru 200 Baht ( aproximativ 20 de lei sau 4 euro jumate) o să-i fumez și chiștocul, pînă îmi va arde buzele. Sau pînă se stinge singură…

La un semn dat prin difuzoare, trei îmblînzitori de șerpi se ivesc. Doi rămîn pe margine, unul avansează în mijlocul scenei. O scenă neagră și rotundă – ce aduce a disc de vinil prăfuit – împrejmuită de un culoar perfect circular și îngust – un uroboros de ciment alb. În fine, începe! În ring sînt aduse cinci vipere negre și lucioase, care sîsîie amenințător și-și atacă adversarul , zvîcnind din trup, cu precizie de fulger. Mînuitorul de șerpi pare că se retrage în ultima clipă, căci animalul apucă să muște dintr-o margine a turului pantalonilor, croit dinadins larg și lung pînă la genunchi, ca să deruteze reptila.

Bestia și omul – unul la un capăt și celălalt la al doilea capăt al liniei evoluției genetice –  acum, iată!, față-n față, într-un meci unu la unu. Și cu celelalte patru vipere, unu la cinci!

Îmblînzitorul e așezat pe vine și-și înfige pe rînd genunchii în pămînt, atrăgînd atenția șerpilor cînd spre stîngul, cînd spre dreptul. Pare un joc de atenție distributivă pe care-l joacă, fără să clipească, cu cele mai detestate și temute ființe, în lumea creștină. Nu însă și în cea asiatică, unde șarpele e ființă sacră și simbolul sapienței, cum era, pe vremuri, și pentru țăranul român, atașat unor credințe păgîne ce-l îndemnau să fie “înțelept ca șarpele, muncitor ca albina și doritor ca turturica”. Paradoxal în aparență, e același șarpe, pe care însuși Zeus îl înfrînge, în ciuda celor o mie de capete ale sale și a dimensiunilor egale cu ale unui munte, doar cu ajutorul Athenei (Rațiunea), după ce restul zeilor olimpieni se refugiaseră îngroziți, pe pămînt, prefăcîndu-se în animale.

“Regret, nu vorbesc reptomita!”, îi zbier lui Typhon. Sau Naga! Sau ce nume o purta jivina ce mă amenință cu moartea!

Viperele s-au strecurat în cufere mari, cît o ladă boierească de zestre, să facă loc cobrelor regale. Ultimele, fără îndoială, atracția spectacolului, pentru că doar aici, în Thailanda se întîlnesc exemplare mari, chiar și de șase metri, a căror mușcătură veninoasă poate ucide în chinuri un adult, în 20 de minute.  Pe puterea veninului insistă și DJ-ul în microfon, ca să construiască tensiunea de care crede el că mai avem nevoie, înainte să vedem pe viu “Sărutul cobrei”. Aș zice pas… dar sînt imobilizată pe treapta mea de amfiteatru nu neapărat de teamă (care a început să mă mai lase), ci de sfaturile regulate la nemișcare, la neclintire, ce vin cu tarie de poruncă, din boxe.

“Kissss the ssssnake! Kisssss the King Cobra”, șuieră el, la microfon, îndemnul către îmblînzitorul de șerpi, care s-a prelins pe podea ca un fir de apă, pînă aproape de capul animalului și-l privește acum în ochi, țintuindu-l cu o putere ce n-are legătură cu forța brută.

Reptila pare vrăjtă. Nu mai atacă cu gura hulpav căscată, nu-și mai înfoaie capul, ci se supune și acceptă, înfrîntă, sărutul cuceritor…

Imaginea glorioasă a spiritului ridicat deasupra forței ne scaldă, ca o baie de fotoni, ochii. Ne vine să chiuim și am și face-o, dacă normele de europeni reținuți nu ne-ar împiedica. Și astfel îmbătați cu o victorie ce e a oricui numai a noastră – nu!,  acceptăm în finalul spectacolului o ofertă, altădată de refuzat. Să ne împrietenim cu niște reptile. Accept și eu, ca-n transă, să mă înfășor cu un piton de vreo doi metri și chiar să-i trec palma peste pielea lucioasă, fină, cu reflexii de diamant. Ceea ce altă dată mă terifia, acum mă fascinează doar și-mi împacă teama și curiozitatea. Sufletul și spiritul. Sacrul stîng și sacrul drept.

Nu mai înțeleg nimic… “Hei!”, îmi vine să strig, “Unde pleci? De ce nu mă mai mănînci? M-am pregătit îndelung pentru sfîrșitul ăsta oribil! Am trecut prin chinurile iadului să accept ideea că o să mă înghiți cu totul! De ce te-ai răzgindit? Vreau să știu! De ce?”.   Coada lungă a jivinei dispare într-un negru absolut, ce nu-i nici gaură de șarpe, nici noapte, nici tenebră. Poate o fi infinitul și așa se vede el, în vis, cîteodată…  

ARTICOL ÎNSCRIS ÎN CONCURSUL  <Thailanda, te iubesc!>, organizat de KLM România în colaborare cuT.A.T. Balkans și Tedoo.ro”. FOTO CREDIT: Alex Sărăcilă, www.s713.photobucket.com, www.csmonitor.com