(Foto: arhiva personală)

MOTTO: “În secolul 21 poți să afirmi că astfel de riscuri (cele invalidante, recunoscute și în proiectul de lege privind vaccinarea – s.n.) sînt acceptabile? Acceptabile pentru cine? Că dacă te uiți așa, statistic, la un glob de sticlă și vezi în el că din 20 de milioane de oameni 2000-3000 de inși mor din cauza unui vaccin, nu înseamnă nimic! Dar dacă te uiți la nivelul acelor familii, acele familii sînt distruse! Sînt terminate! Sînt vise terminate! Sînt vise tăiate din rădăcini!”  – Gheorghe Piperea, doctor în drept, fost judecator, actualmente avocat, membru în Baroul București, profesor universitar și conducător de doctorat la Facultatea de Drept București 

Cînd profesor doctor Gheorghe Piperea a acceptat, telefonic, într-o pauză din programul său aglomerat, să îmi acorde un interviu pe tema vaccinurilor, a făcut-o fără să-mi rețină numele. “Despre vaccinurile obligatorii”, i-am spus, telegrafic, să nu-i mănînc din timp. A fost de acord să mă primească, în aceeași zi, în biroul său, din Splaiul Unirii, unde-și are sediul Societatea de avocatură “Piperea și Asociații” și aș fi ajuns chiar atunci, dacă aș fi avut un operator disponibil. “Mai bine mîine!”, i-am sugerat.

“15.30 e ok?”, m-a întrebat.

“E perfect!”

Sînt multe calitățile lui Gheorghe Piperea pentru care lumea îl iubește și îl prețuiește! Ca avocat, s-a făcut cunoscut publicului larg fiind inițiatorul unor mari procese colective desfășurate în țară, intentate unor bănci comerciale pentru comisioane abuzive introduse în contractele de creditare. Ca profesor, conferențiar universitar la Facultatea de Drept București, s-a implicat mereu în formarea de profesioniști în domeniul legal. Ca specialist în drept, Gheorghe Piperea și-a susținut teza de doctorat la Universitatea din Bucuresti si Universitatea Sorbonne I – Pantheon din Paris. Însă despre tatăl Gheorghe Piperea, omul liber cu păreri personale pe subiectul vaccinurilor, de pildă, sau oricare alt subiect de care se preocupă, firesc, un părinte – se știe puțin, spre deloc.

“Numele meu este Olivia Steer”, am spus rar, apăsînd pe fiecare cuvînt.

Ajunsesem a doua zi în biroul său, la 15.30, cu precizie de secundă, un record greu de egalat, pentru traficul infernal de la ora aia. Singură – cameramanul nu mai putuse veni, din motive personale -, cu un GoPro în rucsac, conectat prin wifi la telefon, și instrucțiunile de folosință în minte, utile pentru prima oară într-un astfel de scop.

“Nu știu dacă vă sună cunoscut numele meu…”, am continuat, încercind să citesc o recție cît de mică pe fața lui.

“Acum că-mi spuneți, știu cine sînteți! Pe Facebook, în newsfeed, văd zilnic înjurături la adresa dumneavoastră”, mi-a raspuns, uitîndu-se drept în ochii mei, cu privire severă, și făcîndu-mă să cred, preț de o clipă, că va anula interviul.

“Înțeleg! Tocmai de aceea vreau să fiu cît se poate de sinceră! Și directă! Și să vă întreb: vă deranjează să vă asociați numele cu al meu? Pentru că, în urma interviului, e foarte posibil să fiți atacat și înjurat la rîndul dumneavoastră, prin simplă asociere!”. Întrebarea o pusesem în ultimii ani și prietenilor. Toți mi-au spus: “Nici vorbă!”. De unii dintre ei n-am mai auzit, apoi…

Gheorghe Piperea s-a lăsat pe spătarul fotoliului, a oftat greu și mi-a zis: ” Mă deranjează să mă asociez cu … alții, dar niciodată cu un jurnalist”.

Am reușit să instalez GoPro-ul, pe care îl mînuiam cu precauții, ca pe o bestie nedomesticită încă, montîndu-l pe trepied. L-am înălțat, pentru o încadratură mai bună, pe un tratat gros de drept civil, pe care l-am împrumutat de pe biroul din mijlocul încăperii, încărcat cu tomuri juridice, grele cît ceasloavele lui Creangă. Cînd am dat drumul înregistrării, nu bănuiam care e feeling-ul profesorului pe subiect.

În primele două minute, deci, profesorul Piperea s-a făcut înțeles pe deplin. Este pro vaccinare (nuanțîndu-și opinia de la vaccin, la vaccin), dar ferm împotriva vaccinării obligatorii. Este pentru dreptul inviolabil al părintelui de a hotărî, informat, pentru copilul său, și total împotriva unui stat abuziv care îi încalcă cetățeanului dreptul la autodeterminare, obligîndu-l să se supună sub amenințarea pedepsei (indiferent care ar fi ea) unor proceduri sau tratamente medicale, fie ele și așa-zis preventive. Pe scurt, pro alegere, pro informare  și împotriva violării, în orice formă, a drepturilor oamenilor.

“Eu nu cred că statul sau organismele publice sau cine știe ce

corporație care își dorește să vîndă mai multe medicamente

poate să decidă mai bine pentru copil, în locul părinților“

A continuat prin a-mi vorbi despre beneficiile vaccinării, el însuși, după cum mi-a spus, dîndu-și acordul ca fiica sa să fie inoculată cu vaccinurile recomandate împotriva bolilor copilăriei, mai puțin HPV, vaccinul împotriva cancerului de col uterin, pe care l-a considerat mereu insuficient testat și, deci, nesigur, în ciuda campaniilor guvernamentale agresive care îi biciuiau fără milă cel mai nevralgic punct: grija pentru sănătatea copilui său.

Discuția a alunecat rapid spre neconstituționalitatea proiectului de lege. Și s-a făcut inevitabil traducerea în limba română a obligativității unui act medical cu riscuri, ca însemnînd nimic altceva, în opinia profesorului în drept Ghorghe Piperea, decît încercarea legalizării de către actualul guvern a experimentelor medicale pe oameni, la fel ca pe cobai – o practică înfiorătoare și uzuală în Germania nazistă.

Ajutată de profesorul Piperea, am măsurut în cuvinte (dar mai ales cu metrul de buzunar) distanța de la Germania nazistă pînă la România socialistă, ca să înțeleg mai bine articolul 2, alineatul 7, din propusa Lege a vaccinării obligatorii (ce se va afla mîine, în dezbatere publică, în Sala Amfiteatru a Institutului Național de Sănătate Publică) și care impune – nici mai mult, nici mai puțin – obligativitatea unui act medical cu riscuri invalidante! Ca în China comunistă, Germania fascistă sau orice alt stat totalitar, de pe glob…

Potrivit DEX, invalidă este persoana care are o infirmitate, adică un defect fizic congenital sau dobândit în urma unui accident sau boli (dar, și prin vaccinare!), iar cînd vorbim despre reacţii invalidante, ne referim la reacții care nu dispar într-o zi sau o săptămînă, ci la pierderea unor capacitaţi senzoriale sau/şi motorii pe termen lung, posibil pe toată viaţa. În aceste condiții, să obligi pe cineva să-și asume un astfel de risc este nimic altceva decît un atentat la viața și sănătatea persoanei. În forma actuală, Legea vaccinării obligatorii, propunere aflată pe site-ul Ministerului Sănătății AICI,  l-ar face să-și muște buzele, de invidie, și pe Josef Mengele, monstrul, de profesie medic, din lagărele de concentrare de la Auschwitz:

“Statul român, prin Ministerul Sănătății, asigură condițiile pentru diagnosticul și tratamentul optim al oricăror reacţii adverse ale vaccinării precum și compensarea oricăror efecte invalidante, dacă sunt dovedite relaţii de cauzalitate, confirmate de Grupul Tehnic de Coordonare a Activităților de Vaccinare denumit în continuare (GTCAV). Tipurile de reacții adverse postvaccinale și măsurile compensatorii aplicabile vor fi stabilite prin hotărâre de guvern.”.

Cu alte cuvinte, legalizînd vaccinarea obligatorie, statul calcă mărunt în picioare drepturi fundamentale și constituționale la viață și sănătate ale persoanei.

„Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate” – art. 22(1) din Constituţia României.

Toate acesta, în vreme ce îl bate consolator pe umăr că va fi despagubit pentru eventuale vătămări post-vaccinale (din bani publici, adica ai tai, ai mei, ai nostri, ai tuturor,), daca Grupul Tehnic de Coordonare a Activităților de Vaccinare (adică tot statul!!! – care nu vede niciodată situația de conflict de interese în care se bălăcește) va găsi cu cale. Motivația supremă pentru o astfel de aberație? Prea bună, prea ca-n lagăr: efectele adverse și invalidante ale vaccinurilor sînt perfect acceptabile, de dragul binelui tuturor. Profesorul în drept, avocatul Gheorghe Piperea, s-a arătat șocat de un astfel de raționament:

(VA URMA)

Nu pot să pun degetul pe clipa în care am devenit conștientă de prezența exotică și frecventă a unui bărbat japonez, purtînd cojoc brodat și clop maramureșan, în casa noastră. Eram mica, de vreo doi. Am crescut avîndu-l musafir constant pe Kosei Miya –  scriitor, jurnalist, fotograf, dar, mai presus de toate, un etnograf îndrăgostit lulea de Maramureș, devenit în ultimii aproape 50 de ani ambasador al României în lume, prin albumele de artă fotografică și cărțile scrise despre noi și tot ce avem noi mai valoros pe lume – identitatea națională.

Pînă în decembrie 89, Kosey Miya ne-a fost oaspete doar la masă, pentru că regimul comunist nu-ți dădea voie să găzduiești peste noapte în propria casă cetățeni străini, lege aberantă care l-a împins pe Kosei de multe ori, în miezul nopții, în cele mai sordide și umilitoare locuri de adăpost: hoteluri insalubre, șure, căpițe de fîn.

Pînă spre miezul nopții, sufrageria se umplea de glume și rîsete, de care și tata și Kosei erau mari amatori. Discuția (pînă să învețe tata japoneză) se purta mereu în engleză, iar tata ne încuraja să tragem cu urechea, să învățăm și noi. Obișnuiau să-și aducă aminte și să se amuze de prima lor întîlnire: Kosei, aflat totodată la întîia lui vizită în România, pe vreme cînd încă nici nu mă născusem, ațipise pe nesimțite în trenul de Budapesta, doar ca să constate la deșteptare că îi fusese furat rucsacul, cu haine, aparate foto și documente cu tot. S-a dat jos în prima gară, care s-a nimerit să fie cea din Oradea, și a căutat prin preajmă un vorbitor de limbă engleză, care sa-l ajute să iasă teafăr din ceea ce părea un scenariu “Lost in Translation” pe viu, anamorfozat. Tot ce a obținut a fost îndemnul unui trecător, mai mult prin semne, de a lua un taxi și a pleca urgent la Universitatea din Oradea, unde existau cele mai mari șanse să găsească unul. Acolo a dat de tata, lector universitar la vremea aia. Practic, acela a fost momentul zero al celei mai frumoase și paradoxale prietenii pe care mi-a fost dat să o văd, vreodată. Cea dintre un român și un japonez. Un  lingvist și un cosmopolit. Un ateu și un buddhist. Un sedentar de bibliotecă și un neobosit globe-trotter. Un prizonier în propria țară și un om liber.

Am asistat în sufrageria părinților mei de-a lungul anilor la cele mai profunde discuții despre filosofie, literatură, politică, religie, pe care mă străduiam să le înțeleg cît puteam mai bine la vîrsta mea și despre care mi se interzicea, mai apoi, să povestesc a doua zi. Sau a treia zi. Sau oricînd, oriunde.

Economiile strînse cu grijă se scoteau din pușculiță, fără regrete, pentru astfel de evenimente speciale. Masa gemea la fiecare vizită de tot ce puteau ai mei găsi mai bun în piață (și găseau, în ultimii ani de dinainte de schimbarea regimului, cumplit de greu) sau în rezervele strategice ale prietenilor și vecinilor :”sarmalutze”, “piftiutza”, “carnatz prajit”, “pastramioara”, “muu-ulta branza”, “tzuiculitza”, “palinkutza”, “schnitzelutze cu cartofiori” și “supa cu taiatzei de casa” – după cum alinta Kosei, într-o română stîlcită, specilitățile ardelenești ale mamei. Și pe care invitatul nostru le aprecia ca nimeni altul: cu gemete de încîntare, aplauze copilărești și poze multe, cu încadraturi în gros plan, făcute cu un Nikon impresionant –  tehnologie extraterestră, am suspectat mereu. Dădea, cred azi, un sens nou vorbei vechi “ești  ceea ce mănînci”. Pentru că mînca numai românește, japonezul era (și a rămas și azi) român…

Cele mai frumoase poze, cu cele mai vii și intense culori ale mele din totdeauna, sînt pozele făcute de prietenul japonez al tatei, pe cînd aveam vreo trei-patru ani, în fața scoarței oltenești înflorate, pe care o agațase mama pe perete și la care se uita Kosei mereu cu jind. Inutil să spun că și scoarța și toată lada mea de zestre – cu ii brodate măiastru, fote cu fir de aur și marame de borangic de la bunica – este azi în Japonia, în biroul lui spațios de la mansarda casei, unde pe stîlpii de susținere mai atîrnă și azi, poate, o higheghe – pronunțat invariabil hi-ghie’-ghie, cu accent pe a doua silabă.

Nu pot să uit și nici să număr nopțile în care, copil fiind și apoi adolescentă fiind, am adormit în ritmul asurzitor al țipuriturilor și în jalea bocetelor maramureșene, în bucuria cîntecelor de clacă și a celor de petreceri de nuntă, ce urlau la volum maxim, de pe banda unui dublu-casetofon Sony, din biblioteca tatălui meu. Nopți la rînd, an după an, le-a ascultat iar și iar tata pe toate și apoi pe altele culese de Kosei din satele maramureșene, mereu altele, ca să poată să facă cea mai sensibilă adaptare și acurată traducere în limba engleză a unui material etnografic extrem de valoros. Scopul final? Un ceaslov de etnografie maramureșană, tradus finalmente din engleza lui tata în japoneza lui Kosei și tipărit la Tokyo. O muncă titanică, ce se mai desfășura după ’89 numai în liniștea deplină a nopții, cînd nu-i deranja nici o muscă. Zic după ’89 pentru că abia atunci Kosei a putut să rămînă peste noapte la noi, moment în care s-a stabilit și regula de aur ca, pe parcursul vizitelor japonezului, mama să doarmă cu noi, în ultima cameră, iar tata să se culce în bibliotecă, pe un fotoliu extensibil – chircit, dar extrem de fericit să-i cedeze lui Kosei cel mai bun loc de dormit al casei.

Nu cred că m-ar fi răscolit într-atît toate detaliile unor amintiri atît de vechi și dragi  și nici nu m-aș fi gîndit vreodată să le scriu, dacă nu aș fi fost aseară, la Cărturești Verona, la lansarea ultimului album de fotografii din Maramureș al lui Kosei Miya, intitulat “Maramureș, centrul lumii/Maramureș, The Center of the World”, editat de Idea Design, Cluj. L-am revăzut cu mare emoție pe Kosei, după patru ani, și am avut deosebita onoare să vorbesc în fața ambasadorului Japoniei la București, E.S. Kisaburo Ishii, despre prietenia de 40 de ani a lui Kosei cu tatăl meu.
Fotofrafiile noului album nu sînt fotografii. Niciodată n-au fost. Sînt meditații. Sau, cum îi place lui Kosei să spună, “locul în care poți să tragi cu ochiul la vise”. Una dintre ele este cea a unei fete, care stă pe deal, păstorind o turmă. Ea ii spunea lui Kosei, cu vocea ei adorabilă, că dorește să devină un copac imens pe ale cărui crengi să se poată odihni multe păsărele. Și m-am văzut pe mine oglindită în această poză-parabolă, odihnindu-mă pe ramurile de hîrtie ale albumului din brațele mele, ca niște aripi. Și pe voi…

CREDIT FOTO:

1. http://bistrita.citynews.ro/eveniment/miya-kosei-japonezul-indragostit-de-romania-217065
2. http://ziarulfaclia.ro/miya-kosei-maramuresul-meu-my-maramures/