(fragmente din răbojul uncheșiului)
Mare foc și urgie pe capu’ mîncătoriului de carne și brînză, că el e întîiul năpăstuit de viermi și paraziți, unii mari și fioriși de mi ți se par balauri și alta nu! Lucră pe nevăzute și pe nesimțite în pîntecele omului, colcăie a dușmănie în colon, intestin, ficați, piele, creier și-n cîte și mai cîte cotloane neștiute și nepătrunse de mintea și ochiu’ omului. Ici își au hotaru’ și-l păzesc cu strașnicie, scuipînd foc și catran împuțit din tăte gurile hulpav căscate, din tăte cele o mie de capete, băgînd groaza și spurcăciunea în carnea bietului creștin. A pus rămășag cu mintea omului că de mușcă cu niște colți grozavi și ascuțiți din carne vie, va să primească nici o pedeapsă, ci doar fripturi, brînzeturi, zăhăr alb și oloi prăjit, la schimb. Omu’ nu zice ba! Se învoiește bucuros la rămășag și-i dă ce-i cere, căci ce-i cere trece mai întîi prin gura-i însalivată și sulfetul-i nemulțumit. Și lui îi pare că-l mîngîie și-i ia de suparare… Apăi cu minte e omu’? Nu, mîncă și nu gindește. Îmbucă dară cu poftă, zi de vară pînă’n sară, cefile și șoricii de porc, chiftelele prăjite, munți de carne umflați cu hormoni dimpreună cu cartofi perpeliți la tigaie, sosuri grase cu făină albă și lapte pasteurizat, pe care le stropește din belșug cu vin cu sulfiți și bere din pastile, beuturi acidulate și cîte și mai cîte licori colorate și-ndulcite, ce-i ard mațele și alta nu!
Iară balaurii, ca zmeii! Cresc și se împuternicesc într-o zi cît alții-ntr-un an, drept să-ți spun. D’apoi omu’ ca să știe, tre’ sa vază cu ochii. Iar ca să vază cu ochii, tre’ să sîmtă cu inima. Nu-i cu supărare! Ia aruncă o privire pe fereastra ista, de te ție inima…

Ai crede că uncheșul s-o scrîntit la cap și nu mai e cu mintea-ntreagă dacă ți-o spune că și aude ce-și zic capetele afurisitului de bălaur-ntrele ele. Ia taci din guriță ș’ascultă și dumneata cu luare aminte:

“- Hîm! Aci mirose a carne de om!”… Auzit-ai?

Ați crede că numa’ omu’ în tătă firea și muierea lui cad pradă bălaurului cu o mie de capete, cel nesătul de carne de om și dușman de vieți nevinovate. Nicicacum! Copchii nevinovați se luptă cu dușmanul nemilos, care în trupșoarele lor mici prind parcă forțe însutite ca să-i dovedească în cele din urmă. Apoi cînd îi hrănesc, de drag, cu dulciuri felurite, ciocolăți nenumărate și bomboane colorate, prăjituri cu creme și plăcinți cu mere și brînză dulce, budinci din prafuri necurate și zahar alb, compoturi, dulcețuri mii în gavanoase căpăcite, covrigi cu mac și simiți din colțul străzii, părinți și bunici asta înfăptuiesc: îngrașă ticălosul! Ia privește prin geamlîc, ce urgie și potop s-au abatut pe capul bietului copchil, la numa’ tri ani!

Doamne, ce-i de facut, Doamne?

(continuarea în postul următor)

FOTO VIA

… de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti … tăt d’atunci împărați și împăratese, ba și oameni ca tăt omu’ și muierile lor, cătau să aibă prunci mulți și sănătoși, voinici și frumoși, cu stele-n frunte sau cu carte, năzdrăvani or ba … copchii sa fie, adică! Să le bucure sufletele, să le împle zilele și inimile de mîndrie, iar la bătrînețe să le mai țîie oleacă de urît și să le puie-n mînă o cănățuie cu apă. Că vorba aia, la casa fără de copii nu mai e vr’un Doamne ajută! Citeste mai mult »

Amu cică, în grajdurile împărătești dintr-o împărăție mare – așe de mare de nici că se știa unde să’ ncepe și’nde să gată, de zîcea lumea că ar fi fără de margini – zăcea într-un colț uitat și neștiut de nime, calul craiului ăl bătrîn. Dară așe răpciugos, de bubos și de slab era, că cu anevoie să mai putea țîie pe picioare. Ăilalți erau tăți roibi din cei mai mîndri, înțepeniți în picioare și drepți ca lumînările duminica, la sfînta liturghie, cu coama deasă și strălucitoare, de se păreau și mai fromoși și mai grași și mai putincioși, pe lîngă răpciuga de cal. Să-ți crepe sufletul, de mila lui, și alta nu! Ani buni să curseră, cum să curge rîul cel repede și limpede dirept la vale, fără ca nime să-l țăsale ori să-i mai deie de mîncare ori să-i mai spuie o vorbă bună.  Păsămite nu-i mai era de trebuință la nime’ și grăjdarul nu făcea risipă de ovăz pe dînsul, ci aștepta să-și deie calul duhul nesilit. Se părea că tot trăgea să moară, dară nu mai murea și pace bună! Citeste mai mult »